miercuri, 12 octombrie 2011

(NU) NE-AM NASCUT IN LOCUL POTRIVIT


Pe Ahmad l-am intalnit prin couchsurfing (couchsurfing.org). S-a oferit sa ne gazduiasca in Dushanbe si sa ne arate orasul. Suntem printre primii sai vizitatori.
 Ahmad are tenul masliniu, parul negru adus tot pe frunte, poarta cioc. Are trasaturi regulate, niste ochi negri, migdalati, care sunt mereu inrositi, o privire blanda si un zambet copilaros. A implinit 26 de ani.
 S-a nascut in Iran, dar e de nationalitate afgana, etnie turkmena.
 La 18 ani a trebuit sa plece in Afganistan la facultate. In Iran afganii nu au dreptul la facultate.  Chiar daca sunt nascuti in Iran, cei din familii de refugiati afgani nu sunt considerati  iranieni, nu primesc cetatenie iraniana,  au doar niste carti de imigranti/refugiati. Singurul pasaport pe care l-a putut primi Ahmad a fost afgan.
A studiat ‘computer science’ si pentru ca nu existau specialisti afgani in domeniu, a avut multi profesori din strainatate. A invatat bine limba engleza. S-a obisnuit in timp cu viata in Afganistan. Avea 3 joburi part-time,  preda  la facultate si castiga destul de bine. S-a obisnuit cu aerul irespirabil din cauza prafului, s-a obisnuit cu bazele militare, s-a obisnuit cu sentimentul de nesiguranta, s-a obisnuit cu ura dintre grupurile etnice care traiesc in Afganistan, s-a obisnuit cu ideea ca afganii nu au dreptul sa primeasca vize nicaieri.
Odata a intrat intr-o baza militara a unor soldati din Spania si a ramas uluit: “They had everything! The place looked amazing. They even had a party-room! Beer, wine… everything  you need! And outside was hell. It was like an isle of luxury in the middle of hell. I think that if these countries would give the money they spend for military bases, to help Afghanistan, Afghanistan would be a second Dubai!”
Ahmad rade cand vorbeste despre asta, sau macar zambeste.
La un moment dat, Ahmad a obtinut o bursa de 3 luni la un training de pedagogie in Germania.  S-a dus. Cand s-a intors in Afghanistan a fost bulversat: “You go there and you see the world. And then you come back to Afghanistan…and you don’t understand! How there everything is possible, and in Afghanistan nothing is possible?! You don’t understand…and you just wanna die! …And you ask every day: why, why? Why was I born afghan?”  Ahmad rade din nou.
Il intreb de ce nu a cerut azil politic in Germania: “I was nineteen then, and I was stupid! I thought things would change. Usually all afghans try to get away from the country, no one comes back once he gets away.
 I came back… Ten years passed from 9/11 and nothing changed. Now I would ask for political asylum, but I can’t get there. I have the right to ask for political asylum but I don’t have the right to receive a visa for any country. I just have to be there and say: I don’t know how I got here, because I’m not aloud, but I want to ask for a refugee status.”
 Cand Ahmad a cunoscut-o pe prietena lui, societatea afgana conservatoare, barfele de pe la colturi, si sentimentul lipsei de securitate au devenit de nesuportat.
Legal, Ahmad nu putea pleca nicaieri. Nu putea primi nicio viza. Nici macar pentru Iran, desi este nascut acolo si are parintii acolo.
Ilegal, piata neagra are tarifele ei: o viza de Iran costa 1000$, o viza de Turkmenistan (de unde, fiind etnic turkmen, spera sa faca rost de cetatenie) costa 2000$ si, cea mai ieftina varianta, o viza de Tadjikistan – 500$.
Exista si varianta “permis spre Europa”, adica un pasaport israelian fals, transport cu ceva vapoare pana in Turcia, apoi schimbat cu niste camioane care ar trebui sa te duca in Grecia, unde ti-ai putea arunca pasaportul israelian la gunoi, ai putea reveni la identitatea ta reala si cere azil politic.
 Dar “permisul spre Europa” e ceva greu de obtinut si periculos. Exista riscul de a sfarsi arestat  cine stie pe unde, sau de a sfarsi de tot, pur si simplu. “So I chose to come to Tajikistan, but stay alive.”
De cateva luni Ahmad locuieste in Dushanbe cu prietena lui. Si-au infiintat o trupa de RnB si predau amandoi cursuri de engleza. In fiecare zi, de la pranz pana seara, Ahmad are cursuri si strecoara intalnirile cu noi intre un curs si altul. De cele mai multe ori, in mijlocul unei plimbari linistite, se uita la ceas si ne spune brusc: “I have to go now”. Si zambeste. 
In dimineata plecarii noastre, Ahmad se trezeste la 6 dimineata sa vina cu noi la autogara.  Aerul e racoros si soarele abia rasare.  Ahmad se zgribuleste langa masina cu mainile in buzunare si ne spune ce descoperire grozava e couchsurfing. Stam din nou de vorba. Lucruri banale.
Familia lui e imprastiata in Afganistan si Iran. Fratii lui din Afganistan se roaga de parinti sa plece din Iran si sa vina alaturi de ei. Pe parinti nu i-a mai vazut de 2 ani. Pare resemnat si invatat cu situatia asta, cu lipsa de alternative, lipsa drepturilor, lipsa unei societati in care sa fie ‘binevenit’, dar totusi I se pare “unfair” ca afganii sunt tratati asa de restul lumii.  Ahmad nu stie ce sa faca. Si-ar dori sa ajunga in ‘lumea adevarata’, cum a vazut-o in Germania. Nu stie incotro sa porneasca. De fapt nici nu are de ales.
 Sta cu noi pana cand Jeep-ul cu care urmeaza sa plecam porneste motorul. 
Il strange pe David in brate, ca intre barbati, in stil afgan, iar mie imi intinde mana. “It was great meeting you guys! Keep in touch! Good luck!”
 Ii strang mana si tot ce pot sa-i spun e ‘’good luck to you too!!!”. Din toata inima.

luni, 12 septembrie 2011

Oameni şi marfă. Piaţa centrală, Karaganda [08.09.2011]

Rimina – vânzătoare de cartofi

Vând de zece ani în piaţă şi n-aş vrea să fac altceva. Sunt foarte mulţumită de acest business. Marfa vine cu tirurile din sudul Kîrgîzstanului, noi dimineaţa cumpărăm de la ei şi vindem mai departe.Sunt vânzător de profesie. Cred că asta e menirea mea. Şi pentru anul ăsta am aceleaşi planuri ca până acum. Cum am lucrat aşa o să lucrăm.

Până să lucrez aici, am lucrat în altă piaţă şi la magazin. Înainte de căderea URSS am lucrat la ŢUM*. Pieţe ca asta nu existau atunci. Au apărut abia acum vreo 15 ani. Kazahstan are 20 de ani de independenţă şi astfel de pieţe au apărut doar de vreo 15-16 ani. Acum sunt peste tot. Mulţi vânzători aveau altă meserie înainte să vândă aici. Sunt şi mulţi care nu au nicio meserie. Dar sunt şi mulţi cu studii superioare. În ajunul Perestroikii mulţi şi-au pierdut serviciul, nu ştiau cum să mai facă rost de bani şi, ca să mai câştige, au început să vândă în piaţă. Oricum aici chiar poţi să câştigi decent, bine, ca să îţi creşti copiii.

Mira – vânzătoare de alune, fistic, fructe uscate

De 13 ani vând în piaţă. Înainte am lucrat la RÎBTORG**. Am 50 de ani şi, dacă aş putea, aş sta cu nepoţii acasă. Am doi nepoţi. Fructele uscate sunt aduse din Taşkent, stafidele şi alunele din China, fructele semiuscate din Iran. Sunt patru firme care aduc toate fructele uscate. De la firmele astea patru cumpărăm toţi.

Anelifor – vânzătoare de struguri şi prune

Mă cheamă Anelifor, sau, pur şi simplu, Nelea.Vin de mult aici, de 11 ani. Înainte vindeam haine. Am venit aici din Kîrgîzia, şi acolo tot haine vindeam. În perioada sovietică am fost secretară. Am lucrat şi soră medicală. Şi am crescut şi copiii. Am patru copii. Acum piaţa nu mai merge deloc, dar nu ştiu ce altceva aş putea să fac. Dacă va trebui, până la urmă voi găsi altceva de lucru. Acum e greu. Piaţa a fost deschisă în 1997 sau 1998. Nu am niciun plan de viitor. Timpul va decide ce se întâmplă…

Abid – vânzător de mere şi caise

Am 47 de ani. M-am născut în Alma Ata. Strămoşii mei sunt veniţi din Turcia. Înainte să vând în piaţă am călătorit prin lume. Ca să câştig bani, am făcut tot felul de chestii… Acum nu aş vrea să lucrez altceva. Cum ne-a făcut Allah, aşa o să rămânem! Nimeni nu se naşte de două ori. Cu asta ne ocupăm, din asta trăim şi ne bucurăm de ce avem. Aducem merele de la Alma Ata. Proaspete şi bune.

Marlen – vânzător de prune şi mere

Am 27 de ani. De cinci ani vând aici. Sunt din Kîrgîzstan, dar locuiesc aici, în Karaganda. Nu am făcut şcoală şi nu ştiu să fac nicio altă muncă. Nu ştiu ce altceva aş putea să fac.

Saulea (foto) şi Anara – vânzătoare de ardei

Saulea: Vând ardei bulgăreşti. Sunt aduşi de la Şimkent. Ăştia din Şimkent vin cu tirurile şi noi cumpărăm de la ei. Am 44 de ani.

Anara: Şi eu tot 44.

Saulea: De 15 ani vindem aici în piaţă. Până atunci eu am lucrat în fabrică. Sunt de aici, din Karaganda. Am lucrat la PARNOMENKO, fabrica de metalurgie.

Anara: Eu sunt jurist de profesie, dar n-am lucrat niciodată. Am trei facultăţi terminate, trei diplome de învăţământ superior! Dar salariul e prea mic. Nu ajunge. De-asta am început să vând în piaţă. Aici vânzarea merge, nu ne plângem…

Saulea: Dacă aş putea să fac altceva, aş călători, aşa cum faceţi voi.

Anara: Eu dacă aş putea, aş lucra pe profesia mea, jurist.

Saulea: Şi eu aş lucra inginer în fabrică.

Galea – vânzătoare de ouă

Am 51 de ani. Am fost contabilă, am lucrat şi în fabrică şi de 10 ani vând în piaţă. Aduc ouăle de la o fermă de lângă Karaganda. Eu sunt rusoaică, de aici din regiune.

Mi-ar plăcea să fiu dinnou contabilă, dar nu-mi mai permite vârsta. Anul ăsta mi-am propus să îmi meargă cât mai bine în piaţă.

Ira – vânzătoare de fructe şi legume

Am 24 de ani. Lucrez în piaţă de 3 luni, dar nu îmi place. Munca e foarte grea în piaţă. Eu am terminat facultatea de limbi străine. Vorbesc engleză şi franceză. Lucrez aici în piaţă cu familia mea. Suntem din Talas, din Kîrgîzstan. Ne-am mutat aici şi locuim cu toţi într-un apartament. Şi fructele şi legumele sunt aduse tot din Kîrgîzstan. Pe 20 septembrie ne întoarcem acasă. Soţul meu locuieşte în Bişkek. Avem o fetiţă de 2 ani, care stă la socru-meu.

Nu-mi place ce fac în piaţă, munca e foarte grea, dar trebuie să-mi ajut familia. Dar mi-ar plăcea să fiu translator. Pentru anul ăsta mi-am propus să mai exersez engleza, să fiu cât mai bună.

Aslan şi Daurel – vânzători de carne

Aslan: Vindem aici de şapte ani. Aduc carnea nişte cunoscuţi de-ai noştri. Ei şi cresc animalele. La 200 de kilometri de Karaganda. Acolo e o fermă, sunt multe păşuni. Carnea o tranşează tot acolo şi o aduc aici gata bucăţi.

Eu am terminat acum facultatea şi învăţ, să intru la a doua. Dar aici e business-ul nostru. Câştigăm bine. N-aş vrea să lucrez în altă parte. Aici e bine. Facultatea o fac pentru viitor. Acum lucrăm ca să adunăm bani. Pe viitor o să vedem. Am terminat informatică.

Daurel: Eu contabilitate…

Marina, Galea, Olea – vânzătoare de carne

Olea: Am 27 de ani.

Galea: Eu 49.

Marina: Eu 43.

Galea: De 10 ani vând aici şi de 18 ani vând carne. Vând numai carne de vită.

Olea: Eu vând în piaţă de la 16 ani.

Marina: Eu înainte să lucrez aici am fost bucătăreasă.

Galea: Eu am fost educatoare la grădiniţă. Am lucrat până acum 18 ani.

Marina: Şi eu lafel.

Galea: De când am plecat de la grădiniţă, m-am ocupat cu carnea. Până astăzi. Cumpărăm carnea de la cineva din sat. Iau o jumătate de vacă odată. Într-o zi o vând toată. Vând 200-250 de kilograme pe zi. Sunt cazuri când plecăm mai devreme acasă, că vindem tot şi rămânem fără marfă. Aici lumea iubeşte foarte mult carnea. Mănâncă foarte multă vită. Mai ales musulmanii. Cumpără de la noi vită şi berbec. Carnea de porc se vinde în partea cealaltă. Niciodată nu se vinde în acelaşi loc carne de vită cu carne de porc. Nici nu se taie în aceeaşi cameră, sau pe acelaşi trunchi.

Marina: Eu nu mai am cum să mă întorc la fosta mea meserie… Acum la restaurant angajează doar tineri.

Olga: Şi eu am terminat o facultate, am studii superioare, dar salariul e foarte mic şi prefer să vin să lucrez aici.Am terminat Institutul Cooperativ, facultatea economică. Salariile sunt mici – 30 de mii***. Aici câştigăm mai bine şi am şi timp mai mult. Dacă te angajezi în serviciu lucrezi de la 8 dimineaţa la 8 seara şi pe lângă asta mai ai de lucru şi acasă. Aici ţi-ai terminat treaba, te duci acasă şi ai timp să-ţi vezi de treaba ta. Oricum e greu să găsesc de lucru pe specializarea mea. Ar trebui neapărat să ştiu limba kazahă.

Marina: Noi nu ştim kazahă, înainte nici nu se învăţa la şcoală. Când s-a trecut la kazahă, după ‘90, nu erau nici profesori care să ştie să predea limba… Acum copiii noştri învaţă kazahă încă de la grădiniţă. Oricum aici câştigăm bine. Pentru o femeie, chiar foarte bine! 80-100 de mii.

Galea: Eu câştig chiar 110-120. Soţul câştigă mai puţin ca mine!

Ilia – vânzător de morcovi en-gros

Nu vorbesc bine rusa. Am 35 de ani. Sunt din Kîrgîzia. Dar locuiesc aici. M-am mutat de17 ani.Creştem singuri morcovii. Avem pământ închiriat şi sădim şi creştem singuri. Morcovi, sfeclă… Locuiesc în Karaganda, dar pământul nostru e în zona Dolinka.Închiriem camionul şi aducem marfa aici în piaţă. Şi camionul stă aici cu noi, până când vindem toată marfa. Vindem şi en-gros şi la kilogram.

Mie totul îmi place în viaţă. Odată mă nasc pe lumea asta! De două ori nu se naşte nimeni. Sunt mândru că sunt aici şi că fac munca asta. Pentru la anul, vrem să cultivăm şi mai multe pământuri!

Documentare făcută împreună cu Serghei Chiviriga şi David Schwartz.

*Magazin universal central

**Magazin de peşte

***30.000 de tenge – aproximativ 145 euro

vineri, 17 iunie 2011

Kogelet


"Kogelet" inseamna "perspectiva". Este singura trupa de teatru si a aparut la scurt timp dupa fondarea orasului Birobidzhan. De-a lungul timpului Kogelet, a trecut prin suisuri si coborasuri. A avut perioade glorioase si incarcate, cand tot orasul venea sa-i vada reprezentatiile, si perioade cand aproape a disparut. Trupa a renascut acum 30 de ani pentru a treia oara. Repeta intr-o salita cu oglinzii, la ultimul etaj din cladirea filarmonicii.
Actualul director, care este si actor, ne intampina mandru si emotionat, cu un salut prietenos "shalom!". Ii raspundem la fel. Incepe sa vorbeasca foarte precipitat si implicat, astfel incat Olea nu apuca sa traduca nimic. Ne informeaza despre repertoriul variat al trupei: aud "Bertolt Brecht", spune ca au multe piese idis, aud Salom Alehem. Spune ca desi nu este evreu, a jucat intotdeauna roluri de evreu. Ne povesteste cu entuziasm, ca a deprins meseria, de la o familie de actori evrei.
Trupa are 35 de actori. Toti sunt amatori. Joaca si in limba idis. Suntem invitati sa asistam la o repetitie. Actorii au varste cuprinse intre 18 si 60, dupa aproximarile mele. Toti sunt amatori. Printre ei, se afla si jurnalistul, care a asistat la intalnirea cu directorul si ne-a luat interviuri. Inainte sa inceapa, se schimba repede in colanti si maieu, se pregateste sa inceapa. Este de nerecunoscut. Figura i s-a inseninat si isi misca, corpul cu delicatetea unei lebede. Repeta o coregrafie, pe un vechi cantec odessan evreiesc "Siemi - soroca" (7:40).
Desi sunt putin dezorganizati, se poate vedea cata placere le face si cat de in serios se iau. Pustiul blond care sta in fata, la inceputul dansului, se uita concentrat in oglinda si isi ia o mina strengara. Langa el un domn chel, danseaza cu camasa descheiata, cu burtica bombata pe afara. E exact genul pe care mi-l imaginez, lat intr-o carciuma, imbibata de alcool si tutun. In postura asta, arata pur si simplu nerealist. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe el. Niste doamne cu aluri de invatatoare, repeta grijiliu pasii de dans, de parca ar pasi pe un teren minat. Jurnalistul nostru se misca ca o prima balerina si face total abstractie de noi, nu ne priveste nici macar in pauze, cand reiau dansul de la inceput. Sunt fascinanti. Artisti atat de implicati in ceea ce fac, n-am mai vazut de multa vreme. Ma gandesc ca ar trebui sa revin in Birobidzhan si sa colaborez la un spectacol cu "Kogelet". Revad filmarea cu ei inca odata, si inca odata si inca odata. Si sper sa-i revad candva...poate intr-un spectacol, poate intr-un turneu in Romania...visez!

directorul trupei Kogelet
la intalnire, Olea traduce, jurnalistul inregistreaza
jurnalistul nostru transpus
Filarmonica din Birobidzhan
culoarele de la ultimul etaj
filmulet de la repetitie: Kogelet in actiune :)

joi, 16 iunie 2011

Lectia de rusa


Prima lectie de rusa este mutata de marti pe miercuri. Miercuri ne dezlipim cu greu de paturi si ne grabim sa ajungem la timp la lectia de rua. E la ora 10. Ajungem cu 20 de minute mai devreme. La fix intram in sala. Asteptam. Asteptam, asteptam, 10.10, 10.15, 10.20...10.25. La si jumate intra 2 fete dragut aranjate si tonice, se aseaza la catedra. Noi ne invioram instantaneu. "Despre ce ati vrea sa invatati la cursul de rusa? Ce va intereseaza?". Noi zicem fel de fel: vocabular, conversatie de baza, cate ceva despre cultura Rusa, despre mancare..." Fetele isi noteaza de zor. "Bun! Prima lectie de rusa va fi maine atunci! Noi avem un examen azi si trebuie sa ne pregatim! Pe curand!".
Olea se enerveaza si decide sa preia ea rolul de profesoara.
Astfel inavatam alfabetul rusesc, prima strofa din Oci Ciornaie. Prima noastra lectura in rusa se numeste "In tren" si consta intr-un mic dialog intre Misha si Ira, un baiat si o fata care fac cunostinta intr-un compartiment de tren. Ne va folosi pe drumul de intoarcere. In cele 3 ore si jumatate, petrecute in tren pana-n Khabarovsk, vom putea socializa. :)
La a doua lectie, Olea vine cu ambitii mari. Ne invata sa conjugam verbe, ne invata timpurile verbelor, ne invata sa facem acordul adjectivelor cu substantivele si ne da o lista cu toate intrebarile importante: unde? ce? cum? cand? de ce? cat? incotro?
Am invatat si sa numar. Stiu sa salut, sa pun intrebari, stiu sa cumpar, stiu sa spun cand nu inteleg ceva...stiu si sa cant in rusa! Cred ca mai imi lipseste vocabularul emotional, dar in ritmul asta, pana terminam stagiul, as putea sa ma marit in Rusia.
Dupa curs, ne intalnim la cantina cu Dima. Ii povestesc ca am fost in Sopka si ce mult m-a impresionat peisajul. "Yeah...that's the only great thing here, the landscape...", ne spune Dima, cu ochii in podea. Incerc sa aflu cel nemultumeste. Totul. Vrea mai mult. Vrea altceva. A trait toata viata aici. Dima viseaza sa plece. Voia sa plece la universitate la Moscova, dar nu s-a putut. S-ar muta in Vladivostok, dar si acolo e complicat. Pare tot un vis. Desi e de 100 de ori mai aproape decat Moscova. E foarte greu sa pleci de aici.
Tot vorbind cu oamenii, am inteles ca problema banilor si lipsa locurilor de munca, limiteaza atat de tare perspectivele oamenilor. Si totusi in Birobidzhan, oamenii nu se plang foarte tare. Sunt senini si vorbesc frumos despre locurile de aici. Doar ca atunci cand vine vorba de "calatorii" si "vise", iese la iveala o imposibilitate a oamenilor si un tip de resemnare, dezarmante...

Olea si Dima

Yiddishkeit in Birobidzhan



In curte, in fata sinagogii, ne intampina o doamna, pe la vreo 40 de ani, cu un aer sportiv, si-n acelasi timp elegant. Are ochii de un verde crud, aproape electric. As zice ca sunt lentile colorate, dar nu pare genul. E imbracata doar in negru. Singurele accente de culoare sunt date de parul aramiu, cu suvite blonde, asortate parca, la pantofi: negru cu galben, lac si catarama pe care scrie "Prada". Doamna vorbeste in rusa, dar intelege putin si engleza. Albina Mihailovna ne prezinta sinagoga, muzeul si centrul.
Incepe cu monumentul Holocaustului: o piatra memoriala, acoperita cu multe pietricele.
Aflam ca obiceiul in zona asta, este de a acoperi mormantul cu pietre, nu cu flori. Este o traditie veche. Atunci cand pamantul este acoperit cu piatra, locul devine solid si vizibil. Pietrele nu sunt la fel de perisabile precum florile. Ele intra incet, incet in pamant si in fiecare an, oamenii duc pietre noi la morminte, pentru ca acestea sa nu dispara.
Intram intr-o incapere aerisita, care arata mai degraba ca o sala de intalnire, decat un lacas de cult. Peretii sunt goi, pe alocuri sunt aliniate mai multe becuri in forma de lumanare. Scaunele sunt moderne, tapitate cu piele. Pe jos o gresie simpla crem. In mijloc, pe peretele orientat spre Ierusalim, se afla altarul, lucru obligatoriu, in orice sinagoga. E simplu, acoperit cu o catifea, nimic incarcat. La etaj e locul femeilor. Este o sinagoga ortodoxa. "Aspectul simplu si neimpodobit al sinagogai, se datoreaza faptului ca ceea ce pretuim si ceea ce conteaza, este frumusetea interioara, nu cea exterioara", ne explica Albina. Ne arata dulapiorul in care sta Tora, si biblioteca de pe peretele opus altarului, in care sunt asezate ordonat si cornologic volume, din cele mai importante scrieri religioase, retin: Tanakh, Talmud, Mishna.
In mod surprinzator si absolut inexplicabil, dupa 20 de minute de vorbit doar in rusa, Albina incepe sa vorbeasca engleza. O enlgeza foarte buna.
Ne poveste despre ritualuri evreiesti, despre misiunea oricarui bun evreu: "The ceremony of circumcision means that the man accepts the mission that has been given to him, by God. Because every jew is born with a mission. His mission is to spread God's word in the world, and to make everything perfect. " Zambesc. Impossible mission, I guess.
Muzeul arata ca un teatru pentru copii: machete, manechine, butaforie. Un remake din butaforie dupa Zidul Plangerii, poze cu evrei, dreidl-rui, produse kosher: apa, fanta, cafea, ciocolata, conserve. Ma uit la ele. Sunt expirate din 2005. Aduse din Israel. Sinagoga a fost construita in 2004.
Masa de Shabbat: lumanari, cupa de Kiddush, rugaciunea de binecuvantare a vinului.
Macheta de Sucot, sarbatoarea corturilor; Sucot inseamna: exprimarea recunoastintei pentru recolta din anul trecut, rugaciunea pentru ploaie, sfarsitul perioadei Marilor Sabatori, si are si o dimensiune istorica: de aducere aminte, de retraire a timpurilor inaintasilor nostri.
Intr-un colt niste manechine mari, reprezentand o nunta evreiasca. Sunt acoperiti de chupah, baldachinul care simbolizeaza noul camin intemeiat, cat si protectia divina. Langa piciorul barbatului se afla paharul spart. Albina ne povesteste: "Nunta este cea mai frumoasa zi din viata unui evreu. Cu toate acestea el nu trebuie sa uite de tristetea poporului la distrugerea Templului din Ierusalim. Spargerea paharului aminteste de acest lucru si de speranta, ca intr-o zi el va fi reconstruit!"
Ne explica despre tehnica complicata de scriere a Torei. Trebuie scrisa de mana, cu o cerneala speciala, pe o harte speciala, de un om special. Manuscrisele cu greseli, nu se arunca. Ele sunt ingropate si distruse printr-o tehnica speciala.
Dupa muzeu, Albina ne arata si Centrul comunitatii, cu biblioteca si sala de intalniri. Vedem menore, mezuze, dulciuri pentru copii in forma de Tora, hamsa, colectia de trofee a comunitatii.
Albina ne povesteste despre aprindere lumanarilor de Hanuka si montarea unei mezuze.
Orice evreu credincios, are la usa casei, o mesuza, care i protejeaza casa. Mezuza e un fel de cutiuta, in care se afla o rugaciune de binecuvantare. Ea se prinde cu cuie, intr-o anumita pozitie si intr-un loc anume, de tocul usii. "Everything is done in special way."
La intrebarea cuiva din grup, daca exista antisemitism in Birobidzhan, Albina raspunde evreieste, tot cu intrebare: "Did you noticed something? Did you hear people saying something against jews?"
Noi nu am auzit nimic intr-adevar. Albina ne spune ca niciodata nu a avut probleme, nu a fost atacata sau jignita in vreun fel si de mic copil termenul de "jidan", nu i-a fost familiar, "thanks, God!", completeaza zambind. Spune ca in general cei din Birobidzhan cand calatoresc prin Rusia, sunt luati automat drept evrei, pentru ca vin din Regiunea Evreiasca Autonoma, desi aici numai 2% mai sunt evrei. Dar toti locuitorii de aici sunt obisnuiti si isi asuma identitatea evreiasca, cand ajung in alte regiuni.
Desi se spune ca Stalin spera, la o lichidare pe cale naturala a evreilor, din cauza conditiilor meteorologice de aici, a tantarilor, a mlastinilor, Albina e de parere ca Birobidzhan a salvat multe vieti. Ea crede ca tocmai conditiile de aici, resursele naturale, lemnul, i-au ajutat pe oamenii sa-si gaseasca o indeletnicire si sa supravietuiasca.
In prezent, comunitatea Evreiasca din Birobidzhan, este sustinuta de Joint si tine legatura si cu alte comunitati evreiesti din lume.

Complexul Comunitatii din Birobidzhan, Singoga si Centul Comunitar
Memorial Holocaust
in Sinagoga
fotografii






communitarian spirit

pictura

manuscrisele de Tora incepute gresit
Sucot
Jew puppet
Shabbat dinner
love, marriage&chupah
un certificat de casatorie am dedus eu... ?
Western Wall remake

siberia jew
trofeele Comunitatii
calendarul Evreiesc, Yar - 5771 = Mai, 2011
Salom Alehem on the piano
biblioteca





Mezuza
reading stick for the Torah
candy Torahs for children


Albina