finding mary poppins

(NU) NE-AM NASCUT IN LOCUL POTRIVIT

2011-10-12T09:38:00.000+03:00

Pe Ahmad l-am intalnit prin couchsurfing (couchsurfing.org). S-aoferit sa ne gazduiasca in Dushanbe si sa ne arate orasul. Suntem printreprimii sai vizitatori.

Ahmad are tenul masliniu,parul negru adus tot pe frunte, poarta cioc. Are trasaturi regulate, niste ochinegri, migdalati, care sunt mereu inrositi, o privire blanda si un zambetcopilaros. A implinit 26 de ani.

S-a nascut in Iran, dar e denationalitate afgana, etnie turkmena.

La 18 ani a trebuit sa plecein Afganistan la facultate. In Iran afganii nu au dreptul la facultate. Chiar daca sunt nascuti in Iran, cei dinfamilii de refugiati afgani nu sunt considerati iranieni, nu primesc cetatenie iraniana, au doar niste carti de imigranti/refugiati. Singurul pasaport pe carel-a putut primi Ahmad a fost afgan.

A studiat ‘computer science’ si pentru ca nu existau specialistiafgani in domeniu, a avut multi profesori din strainatate. A invatat bine limbaengleza. S-a obisnuit in timp cu viata in Afganistan. Avea 3 joburipart-time, preda la facultate si castiga destul de bine. S-aobisnuit cu aerul irespirabil din cauza prafului, s-a obisnuit cu bazelemilitare, s-a obisnuit cu sentimentul de nesiguranta, s-a obisnuit cu uradintre grupurile etnice care traiesc in Afganistan, s-a obisnuit cu ideea caafganii nu au dreptul sa primeasca vize nicaieri.

Odata a intrat intr-o baza militara a unor soldati din Spania si aramas uluit: “They had everything! Theplace looked amazing. They even had a party-room! Beer, wine… everything you need! And outside was hell. It was likean isle of luxury in the middle of hell. I think that if these countries wouldgive the money they spend for military bases, to help Afghanistan, Afghanistanwould be a second Dubai!”

Ahmad rade cand vorbeste despre asta, sau macar zambeste.

La un moment dat, Ahmad a obtinut o bursa de 3 luni la un trainingde pedagogie in Germania. S-a dus. Cands-a intors in Afghanistan a fost bulversat: “Yougo there and you see the world. And then you come back to Afghanistan…and youdon’t understand! How there everything is possible, and in Afghanistan nothingis possible?! You don’t understand…and you just wanna die! …And you ask everyday: why, why? Why was I born afghan?” Ahmadrade din nou.

Il intreb de ce nu a cerut azil politic in Germania: “I was nineteen then, and I was stupid! Ithought things would change. Usually all afghans try to get away from thecountry, no one comes back once he gets away.

I came back… Ten years passed from 9/11 andnothing changed. Now I would ask for political asylum, but I can’t get there. Ihave the right to ask for political asylum but I don’t have the right toreceive a visa for any country. I just have to be there and say: I don’t knowhow I got here, because I’m not aloud, but I want to ask for a refugee status.”

Cand Ahmad a cunoscut-o peprietena lui, societatea afgana conservatoare, barfele de pe la colturi, sisentimentul lipsei de securitate au devenit de nesuportat.

Legal, Ahmad nu putea pleca nicaieri. Nu putea primi nicio viza.Nici macar pentru Iran, desi este nascut acolo si are parintii acolo.

Ilegal, piata neagra are tarifele ei: o viza de Iran costa 1000$, oviza de Turkmenistan (de unde, fiind etnic turkmen, spera sa faca rost decetatenie) costa 2000$ si, cea mai ieftina varianta, o viza de Tadjikistan –500$.

Exista si varianta “permis spre Europa”, adica un pasaport israelianfals, transport cu ceva vapoare pana in Turcia, apoi schimbat cu niste camioanecare ar trebui sa te duca in Grecia, unde ti-ai putea arunca pasaportulisraelian la gunoi, ai putea reveni la identitatea ta reala si cere azilpolitic.

Dar “permisul spre Europa” eceva greu de obtinut si periculos. Exista riscul de a sfarsi arestat cine stie pe unde, sau de a sfarsi de tot,pur si simplu. “So I chose to come toTajikistan, but stay alive.”

De cateva luni Ahmad locuieste in Dushanbe cu prietena lui. Si-auinfiintat o trupa de RnB si predau amandoi cursuri de engleza. In fiecare zi,de la pranz pana seara, Ahmad are cursuri si strecoara intalnirile cu noi intreun curs si altul. De cele mai multe ori, in mijlocul unei plimbari linistite,se uita la ceas si ne spune brusc: “Ihave to go now”. Si zambeste.

In dimineata plecarii noastre, Ahmad se trezeste la 6 dimineata savina cu noi la autogara. Aerul e racorossi soarele abia rasare. Ahmad sezgribuleste langa masina cu mainile in buzunare si ne spune ce descoperiregrozava e couchsurfing. Stam din nou de vorba. Lucruri banale.

Familia lui e imprastiata in Afganistan si Iran. Fratii lui dinAfganistan se roaga de parinti sa plece din Iran si sa vina alaturi de ei. Peparinti nu i-a mai vazut de 2 ani. Pare resemnat si invatat cu situatia asta,cu lipsa de alternative, lipsa drepturilor, lipsa unei societati in care sa fie‘binevenit’, dar totusi I se pare “unfair” ca afganii sunt tratati asa derestul lumii. Ahmad nu stie ce sa faca.Si-ar dori sa ajunga in ‘lumea adevarata’, cum a vazut-o in Germania. Nu stieincotro sa porneasca. De fapt nici nu are de ales.

Sta cu noi pana cand Jeep-ulcu care urmeaza sa plecam porneste motorul.

Il strange pe David in brate, caintre barbati, in stil afgan, iar mie imi intinde mana. “It was great meeting you guys! Keep in touch! Good luck!”

Ii strang mana sitot ce pot sa-i spun e ‘’good luck to you too!!!”. Din toata inima.

Oameni şi marfă. Piaţa centrală, Karaganda [08.09.2011]

2011-09-12T16:00:00.015+03:00

Rimina – vânzătoare de cartofi

Vând de zece ani în piaţă şi n-aş vrea să fac altceva. Sunt foarte mulţumită de acest business. Marfa vine cu tirurile din sudul Kîrgîzstanului, noi dimineaţa cumpărăm de la ei şi vindem mai departe.Sunt vânzător de profesie. Cred că asta e menirea mea. Şi pentru anul ăsta am aceleaşi planuri ca până acum. Cum am lucrat aşa o să lucrăm.

Până să lucrez aici, am lucrat în altă piaţă şi la magazin. Înainte de căderea URSS am lucrat la ŢUM*. Pieţe ca asta nu existau atunci. Au apărut abia acum vreo 15 ani. Kazahstan are 20 de ani de independenţă şi astfel de pieţe au apărut doar de vreo 15-16 ani. Acum sunt peste tot. Mulţi vânzători aveau altă meserie înainte să vândă aici. Sunt şi mulţi care nu au nicio meserie. Dar sunt şi mulţi cu studii superioare. În ajunul Perestroikii mulţi şi-au pierdut serviciul, nu ştiau cum să mai facă rost de bani şi, ca să mai câştige, au început să vândă în piaţă. Oricum aici chiar poţi să câştigi decent, bine, ca să îţi creşti copiii.

Mira – vânzătoare de alune, fistic, fructe uscate

De 13 ani vând în piaţă. Înainte am lucrat la RÎBTORG**. Am 50 de ani şi, dacă aş putea, aş sta cu nepoţii acasă. Am doi nepoţi. Fructele uscate sunt aduse din Taşkent, stafidele şi alunele din China, fructele semiuscate din Iran. Sunt patru firme care aduc toate fructele uscate. De la firmele astea patru cumpărăm toţi.

Anelifor – vânzătoare de struguri şi prune

Mă cheamă Anelifor, sau, pur şi simplu, Nelea.Vin de mult aici, de 11 ani. Înainte vindeam haine. Am venit aici din Kîrgîzia, şi acolo tot haine vindeam. În perioada sovietică am fost secretară. Am lucrat şi soră medicală. Şi am crescut şi copiii. Am patru copii. Acum piaţa nu mai merge deloc, dar nu ştiu ce altceva aş putea să fac. Dacă va trebui, până la urmă voi găsi altceva de lucru. Acum e greu. Piaţa a fost deschisă în 1997 sau 1998. Nu am niciun plan de viitor. Timpul va decide ce se întâmplă…

Abid – vânzător de mere şi caise

Am 47 de ani. M-am născut în Alma Ata. Strămoşii mei sunt veniţi din Turcia. Înainte să vând în piaţă am călătorit prin lume. Ca să câştig bani, am făcut tot felul de chestii… Acum nu aş vrea să lucrez altceva. Cum ne-a făcut Allah, aşa o să rămânem! Nimeni nu se naşte de două ori. Cu asta ne ocupăm, din asta trăim şi ne bucurăm de ce avem. Aducem merele de la Alma Ata. Proaspete şi bune.

Marlen – vânzător de prune şi mere

Am 27 de ani. De cinci ani vând aici. Sunt din Kîrgîzstan, dar locuiesc aici, în Karaganda. Nu am făcut şcoală şi nu ştiu să fac nicio altă muncă. Nu ştiu ce altceva aş putea să fac.

Saulea (foto) şi Anara – vânzătoare de ardei

Saulea: Vând ardei bulgăreşti. Sunt aduşi de la Şimkent. Ăştia din Şimkent vin cu tirurile şi noi cumpărăm de la ei. Am 44 de ani.

Anara: Şi eu tot 44.

Saulea: De 15 ani vindem aici în piaţă. Până atunci eu am lucrat în fabrică. Sunt de aici, din Karaganda. Am lucrat la PARNOMENKO, fabrica de metalurgie.

Anara: Eu sunt jurist de profesie, dar n-am lucrat niciodată. Am trei facultăţi terminate, trei diplome de învăţământ superior! Dar salariul e prea mic. Nu ajunge. De-asta am început să vând în piaţă. Aici vânzarea merge, nu ne plângem…

Saulea: Dacă aş putea să fac altceva, aş călători, aşa cum faceţi voi.

Anara: Eu dacă aş putea, aş lucra pe profesia mea, jurist.

Saulea: Şi eu aş lucra inginer în fabrică.

Galea – vânzătoare de ouă

Am 51 de ani. Am fost contabilă, am lucrat şi în fabrică şi de 10 ani vând în piaţă. Aduc ouăle de la o fermă de lângă Karaganda. Eu sunt rusoaică, de aici din regiune.

Mi-ar plăcea să fiu dinnou contabilă, dar nu-mi mai permite vârsta. Anul ăsta mi-am propus să îmi meargă cât mai bine în piaţă.

Ira – vânzătoare de fructe şi legume

Am 24 de ani. Lucrez în piaţă de 3 luni, dar nu îmi place. Munca e foarte grea în piaţă. Eu am terminat facultatea de limbi străine. Vorbesc engleză şi franceză. Lucrez aici în piaţă cu familia mea. Suntem din Talas, din Kîrgîzstan. Ne-am mutat aici şi locuim cu toţi într-un apartament. Şi fructele şi legumele sunt aduse tot din Kîrgîzstan. Pe 20 septembrie ne întoarcem acasă. Soţul meu locuieşte în Bişkek. Avem o fetiţă de 2 ani, care stă la socru-meu.

Nu-mi place ce fac în piaţă, munca e foarte grea, dar trebuie să-mi ajut familia. Dar mi-ar plăcea să fiu translator. Pentru anul ăsta mi-am propus să mai exersez engleza, să fiu cât mai bună.

Aslan şi Daurel – vânzători de carne

Aslan: Vindem aici de şapte ani. Aduc carnea nişte cunoscuţi de-ai noştri. Ei şi cresc animalele. La 200 de kilometri de Karaganda. Acolo e o fermă, sunt multe păşuni. Carnea o tranşează tot acolo şi o aduc aici gata bucăţi.

Eu am terminat acum facultatea şi învăţ, să intru la a doua. Dar aici e business-ul nostru. Câştigăm bine. N-aş vrea să lucrez în altă parte. Aici e bine. Facultatea o fac pentru viitor. Acum lucrăm ca să adunăm bani. Pe viitor o să vedem. Am terminat informatică.

Daurel: Eu contabilitate…

Marina, Galea, Olea – vânzătoare de carne

Olea: Am 27 de ani.

Galea: Eu 49.

Marina: Eu 43.

Galea: De 10 ani vând aici şi de 18 ani vând carne. Vând numai carne de vită.

Olea: Eu vând în piaţă de la 16 ani.

Marina: Eu înainte să lucrez aici am fost bucătăreasă.

Galea: Eu am fost educatoare la grădiniţă. Am lucrat până acum 18 ani.

Marina: Şi eu lafel.

Galea: De când am plecat de la grădiniţă, m-am ocupat cu carnea. Până astăzi. Cumpărăm carnea de la cineva din sat. Iau o jumătate de vacă odată. Într-o zi o vând toată. Vând 200-250 de kilograme pe zi. Sunt cazuri când plecăm mai devreme acasă, că vindem tot şi rămânem fără marfă. Aici lumea iubeşte foarte mult carnea. Mănâncă foarte multă vită. Mai ales musulmanii. Cumpără de la noi vită şi berbec. Carnea de porc se vinde în partea cealaltă. Niciodată nu se vinde în acelaşi loc carne de vită cu carne de porc. Nici nu se taie în aceeaşi cameră, sau pe acelaşi trunchi.

Marina: Eu nu mai am cum să mă întorc la fosta mea meserie… Acum la restaurant angajează doar tineri.

Olga: Şi eu am terminat o facultate, am studii superioare, dar salariul e foarte mic şi prefer să vin să lucrez aici.Am terminat Institutul Cooperativ, facultatea economică. Salariile sunt mici – 30 de mii***. Aici câştigăm mai bine şi am şi timp mai mult. Dacă te angajezi în serviciu lucrezi de la 8 dimineaţa la 8 seara şi pe lângă asta mai ai de lucru şi acasă. Aici ţi-ai terminat treaba, te duci acasă şi ai timp să-ţi vezi de treaba ta. Oricum e greu să găsesc de lucru pe specializarea mea. Ar trebui neapărat să ştiu limba kazahă.

Marina: Noi nu ştim kazahă, înainte nici nu se învăţa la şcoală. Când s-a trecut la kazahă, după ‘90, nu erau nici profesori care să ştie să predea limba… Acum copiii noştri învaţă kazahă încă de la grădiniţă. Oricum aici câştigăm bine. Pentru o femeie, chiar foarte bine! 80-100 de mii.

Galea: Eu câştig chiar 110-120. Soţul câştigă mai puţin ca mine!

Ilia – vânzător de morcovi en-gros

Nu vorbesc bine rusa. Am 35 de ani. Sunt din Kîrgîzia. Dar locuiesc aici. M-am mutat de17 ani.Creştem singuri morcovii. Avem pământ închiriat şi sădim şi creştem singuri. Morcovi, sfeclă… Locuiesc în Karaganda, dar pământul nostru e în zona Dolinka.Închiriem camionul şi aducem marfa aici în piaţă. Şi camionul stă aici cu noi, până când vindem toată marfa. Vindem şi en-gros şi la kilogram.

Mie totul îmi place în viaţă. Odată mă nasc pe lumea asta! De două ori nu se naşte nimeni. Sunt mândru că sunt aici şi că fac munca asta. Pentru la anul, vrem să cultivăm şi mai multe pământuri!

Documentare făcută împreună cu Serghei Chiviriga şi David Schwartz.

*Magazin universal central

**Magazin de peşte

***30.000 de tenge – aproximativ 145 euro

Kogelet

2011-06-17T16:18:00.004+03:00

"Kogelet" inseamna "perspectiva". Este singura trupa de teatru si a aparut la scurt timp dupa fondarea orasului Birobidzhan. De-a lungul timpului Kogelet, a trecut prin suisuri si coborasuri. A avut perioade glorioase si incarcate, cand tot orasul venea sa-i vada reprezentatiile, si perioade cand aproape a disparut. Trupa a renascut acum 30 de ani pentru a treia oara. Repeta intr-o salita cu oglinzii, la ultimul etaj din cladirea filarmonicii.
Actualul director, care este si actor, ne intampina mandru si emotionat, cu un salut prietenos "shalom!". Ii raspundem la fel. Incepe sa vorbeasca foarte precipitat si implicat, astfel incat Olea nu apuca sa traduca nimic. Ne informeaza despre repertoriul variat al trupei: aud "Bertolt Brecht", spune ca au multe piese idis, aud Salom Alehem. Spune ca desi nu este evreu, a jucat intotdeauna roluri de evreu. Ne povesteste cu entuziasm, ca a deprins meseria, de la o familie de actori evrei.
Trupa are 35 de actori. Toti sunt amatori. Joaca si in limba idis. Suntem invitati sa asistam la o repetitie. Actorii au varste cuprinse intre 18 si 60, dupa aproximarile mele. Toti sunt amatori. Printre ei, se afla si jurnalistul, care a asistat la intalnirea cu directorul si ne-a luat interviuri. Inainte sa inceapa, se schimba repede in colanti si maieu, se pregateste sa inceapa. Este de nerecunoscut. Figura i s-a inseninat si isi misca, corpul cu delicatetea unei lebede. Repeta o coregrafie, pe un vechi cantec odessan evreiesc "Siemi - soroca" (7:40).
Desi sunt putin dezorganizati, se poate vedea cata placere le face si cat de in serios se iau. Pustiul blond care sta in fata, la inceputul dansului, se uita concentrat in oglinda si isi ia o mina strengara. Langa el un domn chel, danseaza cu camasa descheiata, cu burtica bombata pe afara. E exact genul pe care mi-l imaginez, lat intr-o carciuma, imbibata de alcool si tutun. In postura asta, arata pur si simplu nerealist. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe el. Niste doamne cu aluri de invatatoare, repeta grijiliu pasii de dans, de parca ar pasi pe un teren minat. Jurnalistul nostru se misca ca o prima balerina si face total abstractie de noi, nu ne priveste nici macar in pauze, cand reiau dansul de la inceput. Sunt fascinanti. Artisti atat de implicati in ceea ce fac, n-am mai vazut de multa vreme. Ma gandesc ca ar trebui sa revin in Birobidzhan si sa colaborez la un spectacol cu "Kogelet". Revad filmarea cu ei inca odata, si inca odata si inca odata. Si sper sa-i revad candva...poate intr-un spectacol, poate intr-un turneu in Romania...visez!

directorul trupei Kogelet
la intalnire, Olea traduce, jurnalistul inregistreaza
jurnalistul nostru transpus
Filarmonica din Birobidzhan
culoarele de la ultimul etaj
filmulet de la repetitie: Kogelet in actiune :)

Lectia de rusa

2011-06-16T15:36:00.005+03:00

Prima lectie de rusa este mutata de marti pe miercuri. Miercuri ne dezlipim cu greu de paturi si ne grabim sa ajungem la timp la lectia de rua. E la ora 10. Ajungem cu 20 de minute mai devreme. La fix intram in sala. Asteptam. Asteptam, asteptam, 10.10, 10.15, 10.20...10.25. La si jumate intra 2 fete dragut aranjate si tonice, se aseaza la catedra. Noi ne invioram instantaneu. "Despre ce ati vrea sa invatati la cursul de rusa? Ce va intereseaza?". Noi zicem fel de fel: vocabular, conversatie de baza, cate ceva despre cultura Rusa, despre mancare..." Fetele isi noteaza de zor. "Bun! Prima lectie de rusa va fi maine atunci! Noi avem un examen azi si trebuie sa ne pregatim! Pe curand!".
Olea se enerveaza si decide sa preia ea rolul de profesoara.
Astfel inavatam alfabetul rusesc, prima strofa din Oci Ciornaie. Prima noastra lectura in rusa se numeste "In tren" si consta intr-un mic dialog intre Misha si Ira, un baiat si o fata care fac cunostinta intr-un compartiment de tren. Ne va folosi pe drumul de intoarcere. In cele 3 ore si jumatate, petrecute in tren pana-n Khabarovsk, vom putea socializa. :)
La a doua lectie, Olea vine cu ambitii mari. Ne invata sa conjugam verbe, ne invata timpurile verbelor, ne invata sa facem acordul adjectivelor cu substantivele si ne da o lista cu toate intrebarile importante: unde? ce? cum? cand? de ce? cat? incotro?
Am invatat si sa numar. Stiu sa salut, sa pun intrebari, stiu sa cumpar, stiu sa spun cand nu inteleg ceva...stiu si sa cant in rusa! Cred ca mai imi lipseste vocabularul emotional, dar in ritmul asta, pana terminam stagiul, as putea sa ma marit in Rusia.
Dupa curs, ne intalnim la cantina cu Dima. Ii povestesc ca am fost in Sopka si ce mult m-a impresionat peisajul. "Yeah...that's the only great thing here, the landscape...", ne spune Dima, cu ochii in podea. Incerc sa aflu cel nemultumeste. Totul. Vrea mai mult. Vrea altceva. A trait toata viata aici. Dima viseaza sa plece. Voia sa plece la universitate la Moscova, dar nu s-a putut. S-ar muta in Vladivostok, dar si acolo e complicat. Pare tot un vis. Desi e de 100 de ori mai aproape decat Moscova. E foarte greu sa pleci de aici.
Tot vorbind cu oamenii, am inteles ca problema banilor si lipsa locurilor de munca, limiteaza atat de tare perspectivele oamenilor. Si totusi in Birobidzhan, oamenii nu se plang foarte tare. Sunt senini si vorbesc frumos despre locurile de aici. Doar ca atunci cand vine vorba de "calatorii" si "vise", iese la iveala o imposibilitate a oamenilor si un tip de resemnare, dezarmante...

Olea si Dima

Yiddishkeit in Birobidzhan

2011-06-16T09:29:00.014+03:00

In curte, in fata sinagogii, ne intampina o doamna, pe la vreo 40 de ani, cu un aer sportiv, si-n acelasi timp elegant. Are ochii de un verde crud, aproape electric. As zice ca sunt lentile colorate, dar nu pare genul. E imbracata doar in negru. Singurele accente de culoare sunt date de parul aramiu, cu suvite blonde, asortate parca, la pantofi: negru cu galben, lac si catarama pe care scrie "Prada". Doamna vorbeste in rusa, dar intelege putin si engleza. Albina Mihailovna ne prezinta sinagoga, muzeul si centrul.
Incepe cu monumentul Holocaustului: o piatra memoriala, acoperita cu multe pietricele.
Aflam ca obiceiul in zona asta, este de a acoperi mormantul cu pietre, nu cu flori. Este o traditie veche. Atunci cand pamantul este acoperit cu piatra, locul devine solid si vizibil. Pietrele nu sunt la fel de perisabile precum florile. Ele intra incet, incet in pamant si in fiecare an, oamenii duc pietre noi la morminte, pentru ca acestea sa nu dispara.
Intram intr-o incapere aerisita, care arata mai degraba ca o sala de intalnire, decat un lacas de cult. Peretii sunt goi, pe alocuri sunt aliniate mai multe becuri in forma de lumanare. Scaunele sunt moderne, tapitate cu piele. Pe jos o gresie simpla crem. In mijloc, pe peretele orientat spre Ierusalim, se afla altarul, lucru obligatoriu, in orice sinagoga. E simplu, acoperit cu o catifea, nimic incarcat. La etaj e locul femeilor. Este o sinagoga ortodoxa. "Aspectul simplu si neimpodobit al sinagogai, se datoreaza faptului ca ceea ce pretuim si ceea ce conteaza, este frumusetea interioara, nu cea exterioara", ne explica Albina. Ne arata dulapiorul in care sta Tora, si biblioteca de pe peretele opus altarului, in care sunt asezate ordonat si cornologic volume, din cele mai importante scrieri religioase, retin: Tanakh, Talmud, Mishna.
In mod surprinzator si absolut inexplicabil, dupa 20 de minute de vorbit doar in rusa, Albina incepe sa vorbeasca engleza. O enlgeza foarte buna.
Ne poveste despre ritualuri evreiesti, despre misiunea oricarui bun evreu: "The ceremony of circumcision means that the man accepts the mission that has been given to him, by God. Because every jew is born with a mission. His mission is to spread God's word in the world, and to make everything perfect. " Zambesc. Impossible mission, I guess.
Muzeul arata ca un teatru pentru copii: machete, manechine, butaforie. Un remake din butaforie dupa Zidul Plangerii, poze cu evrei, dreidl-rui, produse kosher: apa, fanta, cafea, ciocolata, conserve. Ma uit la ele. Sunt expirate din 2005. Aduse din Israel. Sinagoga a fost construita in 2004.
Masa de Shabbat: lumanari, cupa de Kiddush, rugaciunea de binecuvantare a vinului.
Macheta de Sucot, sarbatoarea corturilor; Sucot inseamna: exprimarea recunoastintei pentru recolta din anul trecut, rugaciunea pentru ploaie, sfarsitul perioadei Marilor Sabatori, si are si o dimensiune istorica: de aducere aminte, de retraire a timpurilor inaintasilor nostri.
Intr-un colt niste manechine mari, reprezentand o nunta evreiasca. Sunt acoperiti de chupah, baldachinul care simbolizeaza noul camin intemeiat, cat si protectia divina. Langa piciorul barbatului se afla paharul spart. Albina ne povesteste: "Nunta este cea mai frumoasa zi din viata unui evreu. Cu toate acestea el nu trebuie sa uite de tristetea poporului la distrugerea Templului din Ierusalim. Spargerea paharului aminteste de acest lucru si de speranta, ca intr-o zi el va fi reconstruit!"
Ne explica despre tehnica complicata de scriere a Torei. Trebuie scrisa de mana, cu o cerneala speciala, pe o harte speciala, de un om special. Manuscrisele cu greseli, nu se arunca. Ele sunt ingropate si distruse printr-o tehnica speciala.
Dupa muzeu, Albina ne arata si Centrul comunitatii, cu biblioteca si sala de intalniri. Vedem menore, mezuze, dulciuri pentru copii in forma de Tora, hamsa, colectia de trofee a comunitatii.
Albina ne povesteste despre aprindere lumanarilor de Hanuka si montarea unei mezuze.
Orice evreu credincios, are la usa casei, o mesuza, care i protejeaza casa. Mezuza e un fel de cutiuta, in care se afla o rugaciune de binecuvantare. Ea se prinde cu cuie, intr-o anumita pozitie si intr-un loc anume, de tocul usii. "Everything is done in special way."
La intrebarea cuiva din grup, daca exista antisemitism in Birobidzhan, Albina raspunde evreieste, tot cu intrebare: "Did you noticed something? Did you hear people saying something against jews?"
Noi nu am auzit nimic intr-adevar. Albina ne spune ca niciodata nu a avut probleme, nu a fost atacata sau jignita in vreun fel si de mic copil termenul de "jidan", nu i-a fost familiar, "thanks, God!", completeaza zambind. Spune ca in general cei din Birobidzhan cand calatoresc prin Rusia, sunt luati automat drept evrei, pentru ca vin din Regiunea Evreiasca Autonoma, desi aici numai 2% mai sunt evrei. Dar toti locuitorii de aici sunt obisnuiti si isi asuma identitatea evreiasca, cand ajung in alte regiuni.
Desi se spune ca Stalin spera, la o lichidare pe cale naturala a evreilor, din cauza conditiilor meteorologice de aici, a tantarilor, a mlastinilor, Albina e de parere ca Birobidzhan a salvat multe vieti. Ea crede ca tocmai conditiile de aici, resursele naturale, lemnul, i-au ajutat pe oamenii sa-si gaseasca o indeletnicire si sa supravietuiasca.
In prezent, comunitatea Evreiasca din Birobidzhan, este sustinuta de Joint si tine legatura si cu alte comunitati evreiesti din lume.

Complexul Comunitatii din Birobidzhan, Singoga si Centul Comunitar
Memorial Holocaust
in Sinagoga
fotografii

communitarian spirit

pictura

manuscrisele de Tora incepute gresit
Sucot
Jew puppet
Shabbat dinner
love, marriage&chupah
un certificat de casatorie am dedus eu... ?
Western Wall remake

siberia jew
trofeele Comunitatii
calendarul Evreiesc, Yar - 5771 = Mai, 2011
Salom Alehem on the piano
biblioteca

Mezuza
reading stick for the Torah
candy Torahs for children

Albina

landscape in Birobidzahn

2011-06-15T19:40:00.007+03:00

De pe Sopka pan-la Bira vezi: multe omizi, plante, pamant alunecos, tantari care pisca prin blugi, o apa extraordinar de placuta si un peisaj... mai multe peisaje.

Picnic pe Sopka

2011-06-15T08:08:00.002+03:00

Cele 2 Katii ne invita la picnic, pe dealul din Birobidzhan.
Le asteptam in fata garii.
O doamna doarme pe o banca. Se trezeste buimaca si incepe sa vorbeasca. Pare foarte suparata. Marcel imi traduce cateva cuvinte: "Unde sunt? unde sunt aici? Aoualeu, sunt la gara! Fira-ar dracu, iar am baut ca o scroafa! Iar mi-am baut creierii, sa ma ia dracu'! Iar nu mai tin minte nimic! Ce scroafa sunt! Ce nenorocita!"
Mie mi se pare ca mai are putin si incepe sa planga. Isi mai tine cateva auto-mustrari si se culca la loc. Ne mutam mai incolo ca sa n-o trezim iar.
Cele 2 Katii apar, si cu ele mai e o fata, masiva cu alura sportiva. Poarta un tricou cu insulele Bahamas pe el. Are un accent englezesc foarte bun si e foarte prietenoasa si relaxata.
Liuba. A fost in insulele Bahamas. Ne arata pe tricou o insula, unde se afla una dintre cele mai adanci groape din lume, in care ea a sarit de pe o stanca. "It's was great but so scary!"
In drum spre picnic ne povesteste despre "tiks". Niste insecte marunte, care traiesc in iarba, frecvente in Rusia si in special in zona asta, care au o otrava foarte puternica. Unele dintre ele infecteaza omul cu encefalita, ceea ce duce la paralizie. Ne infioram si incepem sa verificam daca avem destul haine pe noi. Liuba rade si incearca sa ne linisteasca. Exista antidot. Nu toate insectele astea sunt asa periculoase, le ia un timp pana sa te piste, unele nu au niciun efect etc. Vad ca poarta pantaloni scurti si sandale, si-mi dau seama ca e cazul sa ne relaxam un pic. Ajungem in Sopka. Sopka inseamna deal si e denumirea cartierului de pe singurul deal din Birobidzhan, unde vom poposi. Pe vremuri era cartier militar.Katia bruneta locuieste aici si mi-a povestit ca tatal ei e militar. Acum lucrurile s-au amestecat. E un cartier obisnuit, cu tot felul de oameni.
Liuba a fost profesoara de engleza. Asa le-a cunoscut pe cele 2 Katii. Iubeste meseria de profesor. Dar acum 3 ani, a primit o cerere in casatorie. Logodnicul ei lucreaza in Shanghai. Are afaceri acolo si ii merge bine. Asa ca Liuba nu mai lucreaza momentan. A stat 4 luni in Bahamas. A fost in China de mai multe ori. E foarte fericita. O perioada probabil se va muta in China. Crede ca la un moment dat isi va relua profesia, pentru ca adora sa fie profesoara si experienta de la Universitate, a fost minunata. Acum vrea sa invete chineza. Considera ca e o forma de respect, ca atunci cand mergi intr-o tara straina si petreci mai mult timp, sa inveti limba. Crede ca cel mai greu e sa inveti prima limba straina. Odata ce o stii, a doua o prinzi mai repede, a treia si mai usor, si tot asa. "Faci tot felul de conexiuni, intelegi mai adanc cum functioneaza o limba, radacinile ei." Cand a fost in Cuba, desi nu avusese tangente niciodata cu limba spaniola, in 4 zile deja se descurca la magazin sau pe strada, cand ii trebuia ceva.
Liuba e cu adevarat entuziasmata cand vorbeste de limbi straine. Si de calatorii. Ar vrea sa vada toata lumea si sa cunoasca cat mai multi oameni. Nu ar pleca din Rusia definitiv. Aici se simte acasa. Poate un an, doi, ca sa inteleaga o alta societate, modul de viata. Imi povesteste ca in Bahamas, toata lumea era socata, ca ea si logodnicul ei vorbeau engleza. "Chiar esti rusoaica? Din Rusia? Exista si rusi care vorbesc engleza, wow!"
Liuba nu crede in stereotipuri. Intelege ca oamenii se pot pacali usor, din cauza unor experiente, dar totul, ne spune Liuba, se invata prin comparatie.
Pe masura ce a calatorit, a devenit constienta ca din cauza compatriotilor, care se poarta arogant in alte tari, nu invata limba tarii, in care au emigrat, sau au o atitudine deranjanta, multi oameni au prejudecati fata de rusi. Dar oamenii au prejudecati fata de oricine pana la urma.
Liuba nu s-a gandit niciodata sa ascunda ca este rusoaica, in calatorii, desi uneori a fost sfatuita asa. Ii place sa spuna de unde vine si sa povesteasca despre Rusia. Stereotipurile vor exista mereu. Mereu vor fi necesare exemple, care sa le infirme. Numai asa, oamenii pot depasi stereotipurile, crede Liuba.
Despre evreii de aici, Liuba, isi aminteste ca in copilarie se vorbea idis pe strada. Dar doar in randul batranilor. Erau ultimii vorbitori nativi. Pe masura ce acestia au disparut si limba s-a stins. Se preda in scoli, dar e un fenonem intretinut artificial. Nimeni nu mai invata acasa idis. Totusi limba rusa din zona asta, are multe regionalisme, care vin din idis, si pe care rusi din alte zone, nu le inteleg. Liuba ne mai spune ca langa Birobidzhan, e un satuc numit Valdghiem, unde e cea mai veche comunitate de evrei. Ne sfatuieste sa luam autobuzul pana acolo si sa vedem ce mai putem afla.
In ceea ce-o priveste, radacinile ei sunt o parte din Belarus si-o parte din Siberia.
Birobidzhan a fost fondat in 1934, asa ca nu prea exista cineva care sa fie la a 5-a generatie aici. Inainte, aici nu era nimic. Se pare ca in secolele trecute ar fi fost niste popoare tribale. In rest, nimic. Cele mai vechi case din Birobidzhan sunt de lemn. Sunt niste case mai mari, care par a fi compuse din cateva apartamente. Le poti vedea doar in anumite zone ale orasului. Sunt pe cale de-a fi daramate. Multe s-au daramat deja. Majoritatea, nu au apa, electricitate, gaz, au ramas asa, uitate in timp. Oamenii care traiesc in ele vor fi mutati in blocuri. Mie-mi plac casutele astea tare mult. Au ceva... un trecut impregnat in ele. Dar sa traiesc fara apa? fara electricitate? Probabil ca as visa sa ajung la bloc. Blocul de aur.

cele mai vechi case din Birobidzhan

doamna mahmura din gara
pana la urma pleaca, pe langa taraba cu cvas, un fel de Cola ruseasca, cu aroma de bere
cartierul Sopka

Katia si Paco frig carnatii
Liuba
un bloc din cartier
ce vad din statia de autobuz

Хабаровск

2011-06-14T20:01:00.001+03:00

Initial am decis sa mergem cu marshrutka pana-n Khabarovsk. Masha si Olea au mai mers de multe ori si pretul este de 250 de ruble. Ne trezim la 7 si la 8 suntem la gara. Marshrutkile sunt frumos aliniate si un grup de soferi stau impreuna la tigari si seminte. Nu ne trece prin cap cat spirit de afacere au si ne ducem in grup la ei, (grup de vreo 10 oameni), cu aparete foto si buna dispozitie. Vrem sa mergem in Khabarovsk, ce masina pleaca? 300 de ruble!, vine prompt e raspunsul. Fetele se enerveaza si incep sa le zica in rusa, ca merg des cu marshrutka si cunosc pretul, dar domnii insista. 300! E pretul normal, pentru toata lumea. Fetele se enerveaza dar nu pot tine piept domnilor soferi. Tren e abia peste 2 ore, asa ca ne grabim spre autogara sa cautam un autobuz. Si-l prindem in ultima clipa, cu 240 de ruble! Nu ne lasam pacaliti! Autobuzul are perdelute colorate si cu plasma, pe care ruleaza tot drumul o telenovela ruseasca. Eroina, blonda, angelica, vorbeste cu o batrana si descopera ca are puteri supranaturale. Restul episoadelor, banuiesc ca si le tot foloseste. De fiecare data cand adorm, coloana sonora cu crescendo-uri de suspans ma trezeste din somn si mai prind cate un fragment.
In Khabarovsk ne asteapta un vant rece, bulevarde largi, statuia lui Lenin si fluviul Amur. Arhitectura este impresionanta si orasul e destul de viu. Trecem pe langa doua cinematografe. Din cate imi spune Masha, exista mai multe teatre, formatii de muzica si bineinteles Fast Food-uri. Pe bulevardul principat, la haine, detectez si simbolurile occidentului din copilaria mea: United Colors of Benetton, Terranova, Sisley... Escada? Escada am auzit ca au inchis reprezentata pana si in Romania si ii vad in Khabarovsk? Ei, bine spalatul banilor nu e capitolul la care ma pricep cel mai bine, asa ca renunt sa-mi mai bat capul.
Cand trecem prin parc si pe malul Amurului, de la toate terasele se aud formatii romanesti. In engleza. FlyProject, Inna si altii, pe care habar n-am cum ii cheama, dar stiu ca sunt romani.

Good marshrutkas!

soferii de marshrutki, coiosi!

eroina cu puteri supra naturale
in Khabarovsk

Politia rusa
Lenin
Guvernul
Foto cu fantana, la minut!
Masha si Olea
centrul orasului
Cinema
un teatru

Monumentul Eroilor, nelipsit
Biserica Rusa, foarte ortodoxa
si inca una
un ponei, care-mi aminteste de Rodrigo Garcia
si Amurul
un Logan
Erofeev Habarovu'
un dihor in gara
in tren, inapoi spre Birobidzhan

coborim in Birobidzhan... un transport cu lemne, luuung, interminabil...

Masha

2011-06-14T17:06:00.001+03:00

Are 22 de ani si e din Birobidzhan. De fapt s-a nascut in Khabarovsk. Masha are ochii albastri, puternic migdalati, maxilarele proeminente si o gropita mica in barbie. Parul are mai multe nuante de blond, e lung si ii da un aer nordic. Mie-mi aminteste cumva de Claudia Schiffer. Cand ii spun se rusineaza si rade neincrezatoare. Nu se considera frumoasa si ii se pare ca-i prea mica de statura, prea indesata si cu un cap prea mare. Ii fac cateva poze, care sper s-o convinga ca-i frumoasa. Masha a terminat facultatea de Drept si pe langa jobul de la Centru, mai lucreaza uneori si ca Dj in X.O. Prietenul ei e Dj, tot acolo. Iubeste muzica. „Bon Jovi, you know? I like...yes!” Stie ca cante in engleza, o surprind cand fredoneaza melodii, dar nu stie sa vorbeasca. Ii tot repet ca trebuie sa invete engleza. Raspunsurile ei preferate sunt „yes” si „maybe”. O imit, radem si o iau in brate. Imi spune ca astea sunt cuvintele pe care le stie cel mai bine. Masha rade cu pofta si cu toti dintii. Isi doreste cu disperare sa plece din Birobidzhan, dar nu stie cum. Nu a prea calatorit. A fost in Vladivostok, dar nu prea i-a placut, si in China, de mai multe ori. Planifica sa stranga bani si peste un an, sa mearga la Sankt Petersburg si apoi sa viziteze o prietena in Germania. Vrea sa vada Europa. Ce? Tot! E fascinata de Europa, atat! Cand vorbeste despre asta se lumineaza la fata si zambeste. SUA sau alte locuri n-o intereseaza asa tare. O invit in Romania, daca invata si engleza. Masha ma priveste ca si cum vorbim de un vis frumos. Desi nu poate traduce din engleza in rusa sau invers, cand mergem la cumparaturi, o vad nerabdatoare sa ma ajute cumva. Imi tine aparatul, ma sfatuieste ce sa-mi aleg, ce culoare si vad ca e foarte bucuroasa cand ii cer parerea. Cand vrem sa bem cafea, Masha ne duce la cea mai fancy cafenea din Birobidzhan, in care surprinzator, se intra printr-o cantina. Dar intr-adevar cafeneaua are un aer aparte. Multa lume crede ca suntem israelieni. Mai ales la cafenea, care e foarte mica si intima. La inceput banuim ca ne-au auzit vorbind de yiddishkeit si au dedus ca am fi din Israel, dar ni se spune insistent, ca aratam exact ca niste israelieni. Eu nu vad asemanarile fizice in grupul nostru, dar cred ca semanam la comportamentul galagios si strident. Cei de aici nu au de unde sa stie ca romanii se comporta asa.

Masha este ghidul nostru si in Khabarovsk. Ne plimba prin tot orasul, ne duce pe malul Amurului si la masa la un resturant. Ea nu mananca. Vrea sa mearga la un fast-food. Ii place mult mancarea fast-food. Stie ca e nesanatoasa, dar in Birobidzhan nu exista, asa ca e o placere destul de rara.

E mereu grijulie cu noi si o vad destul de stresata cand strainii intra in vorba cu noi. Mai ales ca de obicei sunt barbati. Si de obicei sunt beti sau nebuni.

Un barbat, pe la 40 de ani, slab si cu dintii sparti, vine de mai multe ori la noi la masa. Ne arata o moneda. Pare foarte ingandurat. Spune ceva. Se invarte dintr-o parte intr-alta. Masa se ridica rapid si merge la el. Barbatul o intreaba daca e primavara sau iarna. Masha ne spune sa-l ignoram, dar vad ca se uita tot timpul la el.

Ii plac ochelarii mei de soare, model Ray Ben, fake-uri desigur. Imi arata perechea ei, tot fake-uri. Fake rulz!

Cand ma uit la suveniruri, Masha e langa mine. Vad figurine de sticla, magneti, brelocuri. Aflu ca tigrul, este simbolul orasului. Nu stiu ce sa aleg. Mai e si o ratusca simpatica. Mai mult totusi parca-mi place crocodilul. Si Mashei la fel. Nu pot sa le iau pe amandoua. Cumpar si iesim. Cand ajungem pe malul Amurului, Masha scoate ceva din buzunar si-mi pune-n palma. Tigrisorul mic de sticla. "Mashenkaaa!!! Spasibo, Masha! Crasiva Mashenka! Ti takaia haroshaia!!!" Masha imi face semne sa nu-i mai multumesc! "You wanted tiger, it ok..."

Nu e usor sa vorbim mereu si nu stiu cum s-o asigur ca ne place de ea chiar daca nu vorbeste engleza, dar imi place s-o alint „Mashenka” si s-o iau in brate. Trebuie sa-si dea si ea seama ce gazda misto e!

Cafe Alcazar, in cantina, prima la stanga :)

wOW!

fake Ray Ben in Khabarovsk

Mashenka si Amurul

X.O.

2011-06-14T15:37:00.001+03:00

Sau singurul club din Birobidzhan. Intrarea 250 de ruble, 25 de ron. O sala spatioasa, cu 3 candelabre enorme pline de cristale rotunde, atarnate simetric in tavan. Pereti visinii.
In mijloc e delimitata o scena. Pe fundal niste neoane colorate; diagonale violete si portocalii, in mijloc cu rosu X.O. CLUB. Pe pereti fotografii mari, alb-negru: Elvis Presley, Beatles, Marylin Monroe, close-up-uri: corzi de chitara, clape de pian, un saxofon, discuri de pick-up, niste fete cu priviri de dive si machiaj puternic. In apropierea scenei vad mese mici cu fotolii rotunde rosii. In parti sunt mese mari si canapele cu spatare inalte. Ne asezam la o masa lunga, ca de nunta. Avem si farfurii. Miroase a mancare, a mancare buna. Inghitim in sec si o rugam pe domnisoara care serveste sa le stranga. Mergem pe vin si vodca. Vin: 600 de ruble o sticla, cea mai ieftina. Localul e destul de gol. Aproximez o capacitate de 2-3 sute de persoane, dar cred ca sunt sub 100. La masa de langa mine, o fata ii face fotografii alteia. Imbracata intr-o rochita scurta, alba, intre sport si clasic, poarta un colier din lanturi de argint la gat, are parul saten intins cu placa. Zambeste larg si ia tot felul de pozitii, de pictorial de revista. O a doua fata i se alatura la "shooting". Are o rochita cu multe volane din voal, parul blond, coafat in onduleuri. Fetele par absolut incantate in lumina bliturilor si incearca tot felul de posturi.
Pe scena a aparut o trupa. Rock-eri batrani, care-mi amintesc de trupele de folk-rock de la barul din Casa Studentilor. De obicei, profesori de chitara sau ingineri, care toata viata s-au visat Jimi Hendrixi. Solistul are vreo 50 de ani, parul grizonat si ondulat, mai scurt in fata si mai lung la ceafa. Poarta un tricou negru cu manecile taiate,(devenit astfel maieu), cu Alice Cooper pe el, blugi stramti, deschisi la culoare taiati la genunchi, un inel mare argintiu pe degetul mic si niste bratari din sfoara. E in extaz. Canta cover-uri, gesticuleaza larg si inchide ochii. Are in fata mai putin de 3 metri de mese, si un public destul de restrans. Si totusi daca l-ai filma din fata ai zice ca e pe stadion, in fata a mii si sute de mii de fani. In stanga lui, chitaristul, blond, cu o freza de Beatles, poarta un tricou cu Jack Daniels. In dreapta, basistul, are un par negru lung si perfect intins, care-i curge peste fata. Poarta tricou cu The Rasmus. Intre timp langa mine, la fotografiat grupul a crescut substantial de la doua, la sase fete, si fotograful e de data asta un baiat. Tot entuziasmul se concentreaza in zambetele largi si solduri flexate in fata camerei. E distractia suprema, in decorul cu candelabre de cristal si ritmuri ragusite de Aerosmith. Ma intreb daca solistul realizeaza ca explozia de blituri, nu e orientata catre el. Asa ca ii fac eu o poza.

Descopar o camera separeu. Un fel de lounge, cu bar, cu canapele de piele, masute joase de sticla si un ecran imens, pe care ruleaza video-clip-uri, cu sonorul in surdina. Un fel de MTV, varianta ruseasca. Lady Gaga e si aici pe val.
O fata care m-a vazut la facultate, intra in vorba cu mine. "Do you remeber me?". O stiu, dar nu-mi amintesc niciun nume, din fericire nici ea. "We met at the University, I'm Nastia, what's your name?". Nastia vrea sa stie ce facem in Birobidzhan si pe unde-am calatorit, asta pare partea cea mai interesanta. O intreb ce planuri are ea si daca vrea sa plece din Birobidzhan. "Oh! Now, I don't think about travel, I'm thinking to make bussiness, to have money to travel". Ar vrea sa mearga in Sankt Petersburg, Japonia si USA. Si Londra. Altfel Europa n-o prea intereseaza. Ii spun ca Londra nu mi-a placut. Ii povestesc despre atmosfera orasului. Se incrunta. Pare intrigata. O intreb de Moscova. "Oh, I don't want to visit Moscow. People are very bad there. They care only about themselves.And what's around them, they are so...selfish! yes, selfish!" O intreb de unde stie daca n-a fost niciodata. Zambeste senina: "Everybody knows!" Incerc s-o conving sa nu creada ce spun altii si sa mearga sa vada cu ochii ei. Ii dau exemplu Londra, daca eu zic ca-i urata nu inseamna ca trebuie sa ma creada. Pare din nou intrigata. Are un ras scurt si cristalin. "Interesting! Maybe you're right! But I hope to go next year to Japan, because for us the airplane is not so expensive. But japan people, don't like tourists. They're very unfriendly!". Aceasi intrebare-mi tasneste din gura, de unde stii? "Everybody knows! It's a stereotype!", "And you believe in stereotypes? There are so many stereotypes about russian people. If I would believe in stereotypes I would stay at home. I wouldn't be here!". Din nou rasul cristalin si 2 secunde de stat pe ganduri "Yeah! I think you're right! Interesting, interesting!". Si dupa inca 5 secunde: "But my teacher at the University told me so!". Rad. Langa mine apare Masha.

Masha lucreaza la Centru Social de aici si se ocupa de noi. Sufera enorm ca nu stie engleza si face tot posibilul sa ne simtim bine. Are un zambet adorabil si se uit atent la noi, desi nu intelege mai nimic din ce vorbim. O vad schimbata la fata. Parca s-a intristat brusc.

Nastia ma asigura din nou ca discutia noastra a fost „very interesting!”, zambeste, si pleaca la dans. Ii zic Mashei ca tocmai am cunoscut-o si o intreb daca se stiu.

Masha imi da de inteles ca nu o place pe Nastia. Incearca sa-mi explice ca e genul ala de persoana foarte insistenta, care se baga in seama. Mi se pare ca detectez un pic de gelozie, pentru ca Nastia poate comunica cu noi asa usor. Totusi tind sa am incredere in Masha.

Cu cele 20 de cuvinte ale mele in rusa, cele 20 ale ei in engleza, cu multe semne si mimici, incepem sa stam de vorba. Povestim. Si o descopar pe adorabila Masha.

Rock band-ul si Rock Star-ul din Khabarovsk

cu colega noastra de camera, Olea

& a diva

Training II

2011-06-13T17:10:00.000+03:00

Conflict management. Desen pe jos un patrat mare. Impartim fiecare latura in 10 segmente si obtinem 100 de patratetele. Complicat, dar ne organizam cu scoci si sfoara si reusim. Avem voie sa pasim dintr-un partat-n altul doar in fata sau pe diagonala. Nu putem merge dreapta, stanga, nu ne putem intoarce inapoi. Un singur traseu este corect ca sa strabatem patratul dintr-o parte in cealalta. Noi trebuie sa ghicim traseul, cel care va incepe, pe incercate. Daca greseste un pas, o ia de la inceput. Nu avem voie sa vorbim intre noi. Sau sa incercam sa ne ajutam. Dupa ce primul ghiceste traseul, trebuie sa strabatem acelasi traseu, unul cate unul. Nu avem voie sa ne luam notite, sau sa cerem ajutor. Ne bazam pe memorie. Daca cineva greseste, toti care deja au parcurs patratul trebuie sa-l parcurga din nou, fara greseala. Orice greseala inseamna repetitie de la primul. Jocul poate dura si ore. Trebuie sa fim atenti, sa avem rabdare, sa nu ne enervam. Incerc sa-mi numerotez in minte cele 10 coloane verticale si cele 10 randuri orizontale. Incepem. Primul ghiceste jumatate de traseu. Se incurca. O ia de la inceput. Se incurca din nou. Mai incearca odata. Se incurca si mai repede. Incearca altcineva. Ghiceste 3 sferturi din traseu. Mai sunt 3 patratele de aflat. Greseste. Incearca din nou. Reuseste sa parcurga tot traseul. Urmatorul! Are memorie buna. A pasit exact in aceleasi patratele. Eu incerc sa memorez: 6, 77, 8,7,6,5,4... Cel de-al treilea greseste. O luam de la inceput. Merge repede. Primii au tinut minte pe unde-au calcat. Reuseste si al treilea. Urmeaza al patrulea. Disting un murmur: dreapta, stanga, fata, fata, stanga, stanga... A ajuns pe partea cealalta. Incerc si eu: 6, 77,8, stanga, stanga...in jurul meu sunt o multime de patratele, in fata mea 3 randuri...unde ma aflu? care e urmatorul pas? in fata, diagonala stanga? Pasesc, gresesc.Uf! In loc sa ma tin de tehnica mea, m-am pierdut in alegeri.. O luam de la inceput. Cei de dinaintea refac rapid traseul, unul dupa altul, fara greseala. Huh! O sa merg pe varianta cu numere: 6,77,8,7,6,55,44! Am reusit! Sunt pe partea cealalta. Jocul continua. E o oarecare tensiune. Dar daca cineva greseste, nu mai conteaza, deja visez traseul asta. Si toti de langa mine, la fel. E ca o poezie, care-ti intra-n minte si n-o mai poti uita! Si totusi ar fi frumos sa nu mai greseasca nimeni. La ultimul deja sunt pregatita s-o iau de la inceput. Prea au mers lucrurile bine! Si ultimul parcurge fiecare patratel fara greseala! Wow! Am terminat jocul. Au trecut 15 minute. Suntem relaxati si distrati. Dac-am putea sa ne manageriem toate conflictele intr-un traseu de 10 patratele, viata ar fi asa frumoasa! Ar fi de ajuns probabil, doar sa ne dorim toti acelasi lucru, sa respectam un traseu comun. Imi place cum suna: traseu comun. O sa incerc sa nu uit jocul asta.

Universitatea

2011-06-12T19:25:00.006+03:00

Universitatea din Birobidzhan e compusa din 9 facultati. Suntem primiti ca niste personalitati importante. Niste studente zambitoate ne prezinta panourile mari din holul universitatii. O harta a orasului cu cladirile facultatilor, un fel de arbore genealogic cu toate specializarile, un panou cu profesorii din conducere, un panou cu studentii care au luat burse de merit, un panou cu activitatile, sportiva, culturale, extracurriculare. Vitrina cu trofee. Vitrina cu diplome. Sala de calculatoare cu acces la internet, un loc foarte important asupra caruia se insista. Arata chiar bine. Filmulete cu studentii si realizate de studenti. Se mandresc cu un numar mare de studenti. Vin si multi studenti straini. Chinezi. Nimeni nu stie cam cati studenti straini sunt. Chinezii vin sa invete rusa si sa-si deschida afaceri in zona. Am din nou ocazia de a observa, ca moda in Birobidzhan conteaza. Din nou volanse, de data astaa mici si dese, pe camasile studentelor eminente, care iau cuvantul. Nimeni nu stie engleza, nu suntem in cladirea de la limbi straine.

Vitrina cu diplome

Trofeele

Conducerea

studente si volanase

Cantina

O masa de 7 ron, borsul genial, restul... :(

doamnele de la cantina

cealalta cantina scaldata intr-un miros puternic de ulei prajit

lucrari pe peretii facultatii

si carma tarii in viitor

Despre interviuri

2011-06-12T18:31:00.004+03:00

"Vom face un joc, care se numeşte 6 cai frumoşi. Vă împărţiţi în 2 echipe şi fiecare echipă trebuie să realizeze câte 2 interviuri filmate. Mergeţi pe stradă şi găsiţi 2 persoane, pe care să le convingeţi să repete în faţă camerei, în rusă desigur, 'cati cai pot fi legaţi, la o căruţă? 6 cai frumoşi?' E important să vorbiţi şi să vă faceţi o strategie de abordare. Filmaţi şi asta. O echipă va face doar cu bărbaţi, cealaltă doar cu femei."

Echipa mea trebuie să găsească o femeie de peste 50 de ani, pe care s-o convingă să repete prostia asta, şi o fată sub 18 ani. M-am înnegrit toată. Sunt revoltată absolut! Cum să facem ceva atât de abuziv? De ce să mă duc la un om şi să-l pun să repete, ca papagalul, o stupizenie, şi în faţa camerei de filmat? Cum să mă folosesc aşa pur şi simplu de cineva? Şi oricum urăsc clipul ăla stupid de pe youtube cu 6 cai! Mă abţin, încerc să nu arăt nimic, dar am senzaţia că şi părul mi s-a crispat. Cred că pe faţă mi se citeşte frustrarea. Trainerul mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva. Probabil că arăt de parcă am înghiţit un ou fiert întreg. Nu vreau să sabotez exerciţiul, deci fără comentarii. Îi spun că mă gândesc la exerciţiu şi că e totul ok.

Încerc să iau exerciţiul, ca pe un pretext de-a interacţiona cu oamenii. Practic: trebuie să nu-i jignim! Vorbesc cu colegii de echipă şi le propun o abordare prietenoasă şi personala. Să luăm interviu pe bune, şi să lăsăm partea cu repetatul, cu 'caii şi căruţa' la final. Din fericire, sunt şi ei de acord şi nimeni nu e fixat pe cele 2 replici stupide.

Mergem vis-a-vis de cămin, la cantina unde-am mâncat la prânz. Doamna de-acolo are-n jur de 50 de ani şi e foarte simpatică. Olea traduce. Are o intuiţie bună şi deşi nu înţeleg, îmi dau seama din felul în care vorbeşte că are o abordare foarte delicată şi atentă. Îi spune doamnei că suntem din România, că facem un training şi că trebuie să exersăm filmatul şi luatul unui interviu. O întreabă dacă vrea să ne ajute. Acceptă. O rugăm să se prezinte, să ne povestească cu ce se ocupă, ce culori îi plac. Liubova Petrovna. Are această cantină şi o interesează afacerile. Îi place albastru, verde, galben. Nu-i place roşu. Vrea să ştie dacă în România, există mici întreprinzători, dacă oamenii îşi fac propriile lor bussiness-uri. Mădălina are o fabrică de genţi. Liubova Petrovna îi întinde mână, o strânge cu putere şi o felicită. Vrea să ştie dacă statul român încurajează mici afacerişti locali, cât de mari sunt taxele? cam cât costă chiria pe spaţiu la metru pătrat? Mădălina se pricepe la toate astea, spre marele nostru noroc, şi o poate mulţumi pe Liubova cu toate răspunsurile. Îi spunem că avem un fel de slogan la final, pe care ar fi drăguţ să-l repete. 'Câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă?' Liubova Petrovna răspunde prompt: 3 cai! Îi explicăm că răspunsul e 6, dar ea ne arată cu degetele pe masă, că 3 e maximum posibil. Încercăm să-i arătăm că se poate şi 6, dar zice că în Rusia nu există aşa ceva. Îi spunem că în România se înhamă şi 6 cai la o căruţă, aşa că îi propunem să repete întrebarea, şi să răspundă pentru ambele ţări. Doamna Liubova acceptă şi spune: Câţi cai se pot înhamă la o căruţă? În Rusia, 3. Dar în România 6!

Mai avem de găsit fetiţă. M-am mai relaxat, dar tot nu sunt împăcată.

Vedem lângă un bloc, mulţi copii de 9-10 ani. Sunt şi fete şi băieţi. Mergem la ei. Mă tem că o să le fie frică de noi sau că o să-i intimidăm. Olea le spune că suntem străini şi că vrem să stăm de vorbă cu ei. Copii sunt în extaz. Întreabă dacă suntem American. România le e mai puţin familiară. Ştiu câteva cuvinte în engleză şi le repetă cu ardoare 'hello, hello! how old are you? ok! ok!'Baietii sunt mai îndrăzneţi şi mai entuziasmaţi. Facem cunoştinţă cu câţiva dintre ei. Atiom, Sasha, Ira. Atiom are nişte ochi migdalaţi albaştri, un păr blond peste frunte şi nişte urechi de Dumbo. Râde încontinuu şi mă strigă pe nume 'Monica! ok! Monica! how are you Monica!" Îmi vine să-l iau acasă. Olea îi întreabă dacă merg la şcoală. Răspund în cor, că da. Îi întreabă dacă vor să repete un fel de ghicitoare. Copii nu stau pe gânduri şi repetă în cor. Ar repeta orice. Sunt atât de fericiti că primesc atenţie, încât mi-e greu să plec. Atiom îmi tot strigă: 'Gudbai Monica! Monica! Gudbai!'

Mi-au trecut nervii. A fost chiar mişto. Mă întreb doar de ce nu puteam avea şi noi un subiect mai pe bune...

Ne întoarcem la cămin. Povestim cum a fost. Ce am reuşit să facem. Explicăm că nu am respectat task-ul cuvânt cu cuvânt. Avem mai mulţi copii. Doamna a repetat propoziţia altfel. Explicăm că ne-am adaptat cum am putut.

Şi în sfârşit vine şi explicaţia, care mă unge pe suflet definitiv.

"Acest exerciţiu are un mare potenţial de a abuza, de a folosi persoana din faţa camerei. Este un exerciţiu de adaptare şi de înţelegere a abordării pe care trebuie s-o avem atunci când luăm un interviu. E un exerciţiu care să ne ajute să înţelegem cum trebuie să ne comportăm la un interviu şi ce reacţii putem stârni, dacă nu avem grijă şi atenţie. Important nu este să obţinem frază repetată, ci să-l protejăm pe cel din faţa camerei, să-i oferim comfort. La un interviu ambele părţi trebuie să aibă ceva de câştigat, nu doar cel care ia interviul. Persoana intervievată, nu trebuie să se simtă folosită la final. Trebuie să câştige ceva: plăcerea de a fi povestit ceva, ocazia de-a-şi spune părerile... E important să înţelegem universul celui intervievat: cu ce se ocupă? ce-i place? Nu să atacăm direct ce ne interesează, să creăm o relaţie umană, nu una tehnică! În încheiere, e bine să facem o evaluare, să-l întrebăm cum a fost, cum s-a simţit? De multe ori se întâmplă după interviuri ca subiectul să rămână abandonat imediat după ce s-a oprit camera, nimeni nu-l mai bagă în seamă, omul e dezorientat, nu ştie dac-a fost bine ce-a zis, ce-a ieşit, s-a înţeles? Subiectul interviului trebuie protejat de la început până la sfârşit, şi înainte de a porni camera până după oprirea ei."

Sunt satisfăcută pe deplin. Total. Complet.

Training

2011-06-12T18:22:00.002+03:00

Miercuri, training-ul începe cu un wishlist. Cum ne-am petrece o pauză de 15 minute: "aş merge la toaletă, aş mânca ceva, aş fuma o ţigară, aş bea o cafea, mi-aş odihni ochii, aş face nişte exerciţii fizice, aş aţipi, aş merge la magazin să-mi iau suc, aş ruga pe cineva să-mi facă masaj". Zis şi făcut. Avem 35 de minute la dispoziţie, să facem tot ceea ce am pus pe listă, doar că legaţi cu sfoară unii de alţii. Mai precis de mâna stângă. Cu ceva spaţiu între noi, măcar 60-70 de cm. Simt că-mi pică ochii-n gură şi ceru-n cap. Normal că n-o să merg la toaletă cu 11 oamenii legaţi de mine, care-aşteptă la uşă. Şi sunt în papuci, cum să merg la magazin în papuci? Plouă! Toate gândurile se disipează rapid, pentru că avem un plan de pus la punct, şi până una-alta, începem cu masajul. Apoi ne odihnim ochii. În şir indian, ca nişte deţinuţi duşi la muncă în folosul comunităţii, urcăm sus, să ne încălţăm, să ne luăm geci. Mă încalţ repede, repede, să nu aştepte tot şirul prea mult. Îmi iau geaca şi pentru că sunt mai aproapre iau şi lucrurile colegelor. Nimeni nu mai vrea la toaletă, dar e pe listă, aşa că ne spălam pe mâini şi tragem şi apa, bifat! În timpul ăsta, Aurel, cel mai sportiv dintre noi, face nişte fandări.
În drum spre magazin, fumătorii, îşi aprind ţigările. Oamenii de pe stradă se uită ciudat la noi. Unii zâmbesc. În faţa magazinului, facem lista de cumpărături. Haos! "O ciocolată Picnic! Nu! 2 Picnic!3 Cola! A mea să fie rece! Eu vreau şi îngheţată! Şi ceva dulce, ciocolată simplă, orice! Eu aş vrea cu căpşuni dacă au!" În sfârşit, un capăt al şirului comandă produsele, celălalt capăt e la casă şi plăteşte. Vânzătoarele se uită amuzate la noi. Părem nebuni. Râd. Ajungem înapoi la cămin. Am bifat tot de pe listă. Sunt uşurată. A fost mult mai distractiv decât mă aşteptam. Şi nimeni nu s-a mocăit, am încercat să avem un ritm comun. Asta a făcut lucrurile mult mai suportabile. Altfel, dacă eram singură, ce-aş mai fi stat să-mi odihnesc ochii şi să mă încalţ în ritmul meu...de melc!

What's the aim of your visit?

2011-06-11T08:42:00.008+03:00

După masă, mergem să ne plimbăm prin oraș cu doi dintre mentori, cele 2 Katii. Le distingem după păr, Katia blondă si Katia brunetă. Fetele sunt foarte drăguțe și prietenoase, cam ca toată lumea din Birobidzhan. Vor să ne simțim bine. Ne prezintă centrul orașului, Piața Victoriei, monumentul eroilor de război sovietici, monumentul Șalom Alehem, Capela din parc, cinematograful... Într-un final sfârșim la o terasa de pe malul râului Bira. Locul mă duce cu gândul la Cișmigiu, un Cișmigiu mai puțin aglomerat.
Katia brunetă s-a născut la Berlin. Părinții ei sunt ucrainieni. Tatăl ei este militar și a tot fost mutat. Așa au ajuns în Birobidzhan, când Katia era foarte mică. Toate rudele sunt la Kiev. Katia îmi povestește că în fiecare vară trebuie să facă o călătorie foarte lungă și foarte scumpă, ca să-și viziteze rudele. Îi place în Ucraina, pentru că știe că acolo e acasă. O întreb dacă și-ar dori să plece din Birobidzhan. „Toată viața mea e aici. Aici am crescut. Nu-mi pot imagina să trăiesc în altă parte. În altă parte, tot în Rusia, da, dar în altă țară, nu. Nici în Ucraina. E prea departe.” Sunt plăcut surprinsă. „But what is the aim of your visit, here, in Birobidzhan?” Sunt și mai surprinsă. Credeam că fetele știu despre proiect și îmi imaginam chiar că ne vor facilita relația cu Comunitatea Evreiască de aici, sau ne vor furniza mai multe informații... Îi povestesc despre proiect.
Katia blondă e un pic mai nesigură pe cunvinte în limba engleză și puțin mai timidă, dar foarte dornică de a comunica. Mă întreabă și ea, destul de mirată: „why did you come to Birobidzhan?” Îi povestesc și ei despre Yiddishkeit. Îi spun că mi-am dorit mult să ajung aici. Nu știu dac-am convins-o. O întreb ce activități au oamenii de aici. „You mean, what people in Birobidzhan do? Most people here, they are trying to have their own bussiness...it's very important for them. That's why, you will see so many shops, that sell the same thing.” Mă întreabă în ce țări am fost. Pare fascinată când îi povestesc despre călătorii. Ea a fost doar în Rusia, a fost la Sankt Petersburg și în alte orașe din apropiere. E foarte greu pentru cei de aici să călătorească în lumea largă. Este foarte scump și îți trebuie viză. Mai sunt și părinții, care au un cuvânt important de spus. Ei decid ce trebuie să facă copii. Și părinții cred că la vârsta asta, cel mai important este ca tinerii să studieze, să-și ia un job să câștige bani. Wow! Îmi amintesc brusc de părinți, părinții din România. Parcă s-au vorbit între ei: facultatea, jobul și banii, ce palpitant!
Katia blondă visează să plece in America cu Work&Travel, dar încă nu știe dacă va reuși. E mult mai scump decât pentru europeeni, de vreo 3 ori mai scump. Oamenii aici nu prea au bani. Asta am înțeles. Și se vede. Se vede pe străzi, se vede pe clădiri, se vede pe autobuze, se vede în localuri. Dar nu se vede pe oameni, sau nu vedem noi. Suntem străini și asta e mare lucru aici, așa că oamenii ne arată interes, curiozitate și entuziasm. Le invităm pe fete la noi la cămin să gătim și să mâncăm împreună. Se apropie seara. Nu știu în ce moment, cele 2 Katii dispar și se întorc cu buchețele de Lăcrămioare parfumate pentru toate fetele și vederi cu Birobidzhan pentru toată lumea. Nu-mi vine să cred. Miros atât de bine. Le pun în apă și sper să le placă fetelor ce-o să gătim. Gătim pentru 16 oameni. Adică Georgiana gătește, ea e bucătăreasa șefă. Avem o plită cu un singur ochi funcțional, așa că după 2, n-am reușit nici să prăjim cartofii. Ne dăm seama că în loc să luăm pulpe de pui, am luat spate de pui, care nu poate fi gătit. Încercăm să nu ne enervăm. Păstrăm spatele pentru o zi, când o să facem ciorbă. Mergem să cumpărăm pulpe. După 4 ore fetele trebuie să plece acasă, să nu piardă autobuzul. Tot nu am terminat cu cartofii. Sunt cartofi noi. Abia s-au prăjit câteva pulpe. Unii se duc la culcare.
În jurul orei 12 noaptea, se dă trezirea. Cina-i gata!

KungFu Panda la Birobidzhan

Monumentul Eroilor de Război

cele 2 Katii

Monumentul Șalom Alehem

Paco pe malul Birei, în „Cișmigiul siberian”

Socialising

2011-06-09T14:45:00.009+03:00

Marți ne trezim devreme. Avem întâlnire la Centrul Social pentru Ajutorarea Familiei și a Tinerilor. Cei care aparent ne-au aranjat șederea aici. Vine și primarul. Înainte să intrăm începe o agitație cu strângerea pașapoartelor. Cred că l-am lăsat la cămin, e grav? Trebuia să ne înregistrăm la poliție și Olea uitase de asta. Mai bine mai târziu decât niciodată. Primesc un bon de înregistrare, care seamănă cu un bon de cumpărături, pașaportul nu știu când îl voi primi.
La întâlnire nimeni nu știe engleză. În fața noastră în semicerc, stau mai multe doamne și un domn, care din cate inteleg e primarul/guvernatorul local și in acelasi timp, un fel de director al centrului. Slab, cenușiu, cu o mustăcioară neagră. Suntem într-o clasă, decorată cu floricele, care-mi dă sentimentul de grădiniță. Olea traduce de zor. O ajută și colegul nostru Marcel, care știe rusa, dar nu prea știe engleză. Ne prezentăm toți. O doamnă vorbăreață și zâmbioare, care e directoarea centrului, ne întreabă ce așteptări avem. Fiecare se referă într-un fel sau altul la Comunitatea Evreiască, pe care așteptăm s-o întâlnim. Nicio reacție. Cumva am sentimentul că nu vorbim cu cine trebuie sau ce trebuie. În momentul în care cineva spune cât de mult și-a dorit să ajungă în Siberia, îmi devine clar că am o intuiție bună. Toată lumea are o reacție puternică, cumva amuzată. „Aici suntem în Estul Îndepărtat, Siberia e mai aproape de România decât de noi.” Asta o să țin minte. Când sunt întrebată cu ce mă ocup și dacă am mai făcut vreodată voluntariat, povestesc încântată de Căminul Moses Rosen. Doamna mă întreabă ce fac mai exact. Îi povestesc despre activitățile noastre, despre spectacole. Îmi spune că e foarte bine că facem așa ceva.
„Noi ne ocupăm în general de persoane alcoolice, fumătoare, consumatoare de narcotice. Există și în România, organizații care se ocupă de așa ceva?” What? Și floricele de pe pereți, machetele cu păpușele făcute din biluțe, sunt făcute de narcomani? Nu mai înțeleg nimic. „E ceva ce vă lipsește?”, întreabă primarul. Internet! Niște farfurii... Întâlnirea s-a încheiat. Mulțumim.

Centrul Social de Voluntariat

Pe drum, o întreb pe Olea dacă nu se învață engleza în scoli. Aflu că e în programă din clasa a doua, dar se predă atât de prost încât nimeni nu știe o boabă. Olea a învățat-o abia în facultate, unde s-a apucat și de germană. Switch to german. Vorbește extraordinar de bine germana. Îmi povestește că în scoala generală și în liceu e imposibil să înveți limbi străine. Toți învață lecții pe de rost și le recită, fără să știe ce spun și așa trec. Probabil și profesorii învață lecțiile pe de rost, fără să știe prea bine ce înseamnă. La facultate abia se schimbă treaba. De 6 ani studiază germana, și chiar vorbește impresionant de bine.
Mergem la Academia de Limbi Străine din Birobidzhan, unde o să ne cunoaștem mentorii. Cu alte cuvinte niște studenții care se vor ocupa de noi, ne vor oferi sprijin. Până acum am stat doar cu Olea, pe care cred că am extenuat-o, 12 oameni. În sălile de curs e o atmosferă de scoală primară. Pe pereți sunt Walt Disney, Mickey Mouse, Snow White.

Într-o sală ne așteaptă mai multe fete și un băiat. Ne punem în cerc și facem un joc, ca să ne învățăm numele. Fac cunoștință cu Katia, Ira, Tania, Dima și din nou Katia. Observ că a apărut în sală încă un băiat, care stă sprijint de-o bancă, cu mâinile în sân și se uită serios la noi. Mă gândesc că așteaptă pe cineva. Continuăm jocul. Terminăm, se discută unde să luăm prânzul. Băiatul sprijinit de bancă, la fel de serios. Se decide să coborâm la cantină. Băiatul vine la mine și-mi spune că e profesor de idiș, că e limbă care se studiază serios la ei și că ar putea să ne prezinte sala lor, dacă vrem. Pare foarte timid. Îi întind mâna. - Monica, - Taras. Nu înțeleg dacă e profesor sau student. Engleza lui e chinuită și bâlbâită. Încerc să-i explic că facem un proiect care se numește Yiddishkeit, că ne interesează tot ce are legătură cu Cultura și Comunitatea Evreiască de aici. Nu-mi dau seama dacă înțelege, dar a înțeles că venim cu el. Chem pe toată lumea înapoi și mergem după el. Îl mai între odată dacă e profesor, zice că da. Ajungem într-o săliță mică. Taras scotocește într-un dulap. Pe-un perete detectez o pictură cu un fidler, pe altul o văd pe Anne Frank, Hitler, cuvântul Jude, harta Isrealului, alfabetul de la alev la tav. Taras ne arată niște cărți despre studii iudaice din Estul Îndepărtat. Ne vorbește despre limba idiș. Ne spune că pentru el e mai interesantă decât ivritul vorbit în Israel. Mă întreabă dacă cunosc dialectul din România. În afară de „schluf, schluf” din povestea doamnei Fonea la Căminul Rosen, n-am auzit idiș pe la noi. Taras spune că mai întâi a învățat germana și apoi idiș. Încerc să-l abordez în germană, dar îmi răspunde în rusă. Îmi face cadou un ziar, un fel de Realitatea Evreiască, varianta Birobidzhan, în rusă. Sper să ajung într-o zi s-o pot citi. Taras ne tot spune că putem găsi o mulțime de informații pe internet, dacă suntem interesați. Îmi vine să-i spun că n-am străbătut 13000 de km, ca să aflu despre cultura idiș de pe internet, dar mi-e clar că ne crede niște turiști, care vizitează facultatea. Încerc din nou cu germana. Îl întreb dacă e în Comunitate. Da. Îi spun că vom avea întâlniri la Comunitate. Eu: „- Probabil o să ne mai vedem pe acolo!”, Taras: „- Da, în viața asta....ar fi posibil...” Mă pufnește râsul. Vorbim limbi străine, total. Îl salut și ies... în viața asta, auzi!

Trează în Birobidzhan

2011-06-09T14:01:00.004+03:00

Luni avem liber până la ora 4. Mergem la bancă să schimbăm bani. Procedură complicată, e nevoie de pașaport, trebuie completate niște formulare. Suntem 12 oameni și am ocupat toată încăperea. O să dureze. Un domn intră și se bagă în față. Întreabă cine-i ultimul. Când își dă seama câți suntem, se revoltă și începe să se certe cu Olea. Ce-i cu noi toți aici, de ce nu mergem în altă parte, de ce nu schimbă unul singur toți banii, cum să aștepte după atâția oameni?! Doamna de la casă se mișcă încet, încet. Ne-am grupat câte 2-3 și ea ne dă banii gata împărțiți, ceea ce îi încetinește ritmul și mai rău. Domnul supărat profită de un moment de neatenție și se bagă în fața noastră. E cu un puști după el, care stă mai într-o parte timid, domnul îl trage repede de haină spre ghișeu. Nu ne mai opunem. Mai vin un domn și o doamnă. Când află care e ultimul de la coadă, fețele lor par total nedumerite. Așteaptă docili.
Mergem la alimentara. Cer iaurt. Imi arată un frigider cu iaurturi cu fructe. Explic cu greu ca vreau iaurt simplu. Nimeni nu stie engleză. Noroc cu româna: „plătit, relief, filială, magazin, secunde, ce?, brânză”, sunt doar o parte din cuvintele pe care le avem în comun cu limba rusă... Gust iaurtul. E dulce. Ce naiba, nu are niciun fruct... „- Olea, de unde pot lua un iaurt care să nu fie dulce?” Olea mă privește mirată. „- Există iaurt care să nu fie dulce?”,
„-Da, noi avem, unul sărat, adică acrișor”
„- Oh! that's kefir, not yoghurt!”
Atât de simplu și nu m-am gândit. Adăugăm „chefir” la vocabularul comun.

Dupamiză, training. Primim niște plicuri mari, în care băgăm bilețele cu tot ceea ce ne dorim să ni se întâmple în stagiul ăsta de voluntariat. Obiective personale. Planul e să le păstrăm fără să ne uităm la ele până în ultima zi și să le deschidem atunci. Încep să desenez pe plic. Parcă așa mă pot concentra mai bine. Vorbim despre frici,spre bariere personale, despre obstacole ce ar putea sta în calea realizării a ceea ce ne propunem. N-am niciun chef, dar fac un efort și recunosc public, că am două viteze: încet/foarte încet, și că dacă nu prea-mi place ce am de făcut, sunt foarte leneșă. Gata am zis-o!
La două noaptea mă trezesc din senin și nu mai pot dormi. Încerc să trimit sms-uri. Nu pot. Am uitat de +4. Mă foiesc. Mă foiesc. Mă mai foiesc un pic. Schimbarea de fus orar își spune cuvântul. Sper să n-o țin așa 3 săptămâni.

Duminică ora 17.30

2011-06-09T12:14:00.007+03:00

Ajungem in Birobidzhan. N-am dormit de 27 de ore. Era să coborîm de vreo două ori, în stația greșită. Mă dau jos din tren si văd în celălalt capăt al peronului trei fete cu hârtie mare, pe care scrie „Welcome to Birobidzhan”, Smiley face, un soare. E înorat si s-a răcorit. Fetele ne văd și vin râzând spre noi. „Olea, Ocsana și Mașa”, atât înțeleg. Restul cunvintelor nu știu dacă sunt în rusă sau engleză, nu mai disting. Fetele sunt vesele și prietenoase. Mergem la cazare. Ocsana si Mașa par mai reținute, nu vorbesc engleză. Autobuzele din Birobidzhan sunt și mai mici, suntem 15 persoane și nu încăpem în primele autobuze. Mi s-a făcut frig și mă picură. Nu știu dacă vreau mai mult să mănânc, să fac duș sau să dorm. Scaunele din autobuz au tapițerie cu model de tigru. Ne decidem cu toții pentru duș și apoi mâncare.
Suntem cazați la un cămin studențesc. Olea ne tot spune ca deși din afară nu arată prea bine camerele sunt ok. Și are dreptate, deși când urcăm scările ne infiorăm puțin, camerele sunt foarte ok. Olea va locui cu noi. E voluntară din partea organizației gazdă si singura persoană care vorbește engleză. E din Kirov și vine pentru a doua oară în Birobidzhan. E puțin timidă și foarte binevoitoare.
În cameră stăm 4 fete și pe baie suntem 6. Deci ne înarmăm cu răbdare și înțelegere. Nu avem net. O să avem. La fiecare etaj, în cămin, sunt niște doamne amabile, trecute de 40 de ani, care supraveghează, bunul mers al lucrurilor. Regulile sunt stricte. Nu avem voie să venim după ora 11. Se încuie. Nu avem voie să fumăm în clădire, dar avem balcon. Nu avem voie să consumăm alcool, nici pe balcon. Colegii mei află de ultima regulă când ies pe balcon cu niște beri în mână și doamna de pe etajul nostru începe să turuie agitată în rusă. Ei nu înțeleg nimic. Doamna, disperată și scandalizată o caută pe Olea, ca șă le traducă si după toate aparențele e absolut revoltată.
După o oră jumate reușim toți să ne dușăm și mergem la masă. Orașul pare foarte pustiu. Nu înțeleg nimic. Nu-mi dau seama dacă e mare sau mic, unde e centrul, unde suntem, care sunt prețurile, îmi place, nu-mi place... Mănânc pelmeni prăjiți. Vreau să ajung la un internet, dar camera începe să se învârtă cu mine. Mă culc.

D R U M U L - PART 2

2011-06-08T18:38:00.015+03:00

Aeroportul din Khabarovsk este mic şi nu are nicăieri uşi automate.
Observ că mulţi oameni au bagajele - genţi/trolere, înfăşurate în scoci sau în saci de gunoi lipiţi cu scoci de jur împrejur. O metodă de precauţie personala şi economică.

Îi fotografiez şi mă amuz, dar pentru prima dată în viaţa mea mă trezesc în situaţia de a fi verificată ca nu cumva să fi furat/încurcat vreun bagaj.
Prezint boarding pass-ul, bagajul cu bilet pe el şi am voie să ies. Nimeni nu iese neverificat.
Şi nimeni nu iese fără să i se trântească uşa în faţă.Toţi suntem plini de bagje, abia mai ne mişcăm mâinile.
Uşa de la ieşirea din aeroport îmi aminteşte de uşile de la bloc din bercen. Au un fel de arc, care ar trebui să ţină uşa să nu se trântească şi care niciodată, nu rezista. Oamenii ar trebui să-şi sprijine uşa unul altuia, obicei absolut necunoscut aici. Georgiana e-naintea mea. Primeşte o uşă-n faţă. Din spatele meu vin multi oameni. Le ţin uşa. Aştept ca cineva să preia gestul, dar de fapt mă transform în portar. La un moment dat renunţ. Bagajul din spate e prea greu.
Mă aşez pe trotuar să-i aştept pe ceilalti şi asist neputincioasă la un şir de uşi în freză, încasate de cei care ies în continuare din aeroport.

În Khabarovsk, autobuzul e foarte mic, cam jumate dintr-unul românesc. Are perdeluţă cu lebede. Rochitele cu volane si floricele sunt vizibil, ultima modă şi temperatura e de peste 25 de grade. Transpir şi mă gândesc: nici Siberia nu mai e ce-a fost.

În faţa gării e statuia unui domn impunator. N-am aflat cine e. După cum arata îmi dau seama că porumbeii sunt bine hrăniţi pe aici. Poliţiştii au nişte chipiuri exagerat de mari. Tinerele familii se fotografiază cu statuia sau cu fântâna.

Vokzal = gară

Ca să ajungem la peronul nostru trebuie să traversăm o pasarelă suspendată. Multe, multe scări, şi nu există pantă pentru trolere. Sunt fericită că am rucsac. Nişte domni cu cărucioare, ne tot fac semne să ne care bagajele până la peron, cu niste carucioare. Mă întreb cum urca ei toate scările alea, daca nu exista panta. Refuzăm. Intrăm în pasarelă. Văd pe lângă scări două şine, care evident nu se potrivesc niciunui troler şi niciunui fel de bagaj cu roţi. Sunt calculate perfect pentru cărucioarele domnilor de la intrare. Bussiness is bussiness. Trolerele-n braţe! Welcome to Rassia!

În tren regăsesc mirosul din avion ceva mai puternic. Mă întreb dacă n-am fost cam neinspirată când am decis să nu-mi iau parfum cu mine... E un tren personal, dar faţă de trenurile noastre e lux. E destul de plin, tineri, bătrâni, copii mici.
Trecem peste o apă mare. Cred că e fluviul Amur. Fata de lângă mine mă aude şi dă din cap. În rest se uită tot timpul pe geam. Când se ridică să coboare, văd un elastic de păr lângă mine. Are un păr lung lung şi blond. Fug după ea. Nu-mi vine nimic in cap, doar un 'hei'. Îi dau elasticul. Fata îmi zâmbeşte foarte prietenos şi-mi mulţumeşte. Sunt foarte obosită şi mi se pare ca mi-a zis 'merci', dar probabil era 'spasiba'. Se inoreaza, capul îmi tot pică intr-o parte si-n alta, am un gust amarui in gura si încep să am convingerea că există capătul lumii. Noi vom ajunge acolo.
Şi culmea după Birobidzhan, trenul pleacă mai departe. Logica mea nu mai funcţionează. Pământul e rotund. Şi totuşi am senzaţia puternică că 2-3 staţii mai încolo e capătul lumii. Un perete, un hău, ceva... o plăcuţă pe care să scrie: ”Aici se termină toate drumurile”.

Fluviul Amur

D R U M U L

2011-06-08T16:47:00.010+03:00

27 de ore si 13000 de km. Tren, microbuz, 2 avioane și iar tren.
Escală la Moscova. Biserica Rusă e activă și-n aeroport. Cutia milei, transparentă, cu margini aurii si cruce aurie, așteaptă.
Îi fac o poză.
Mi-e foame. Totul este exagerat de scump, cel mai ieftin sendviș costă cam 200-300 de ruble, adică 20-30 de ron.

Dupa o escală interminabilă și înfometată, mă urc în cel mai mare avion cu care am zburat vreodată și mă pregătesc pentru 7 ore de zbor până în Khabarosvk.
Deși avionul pare imens, e plin ochi și înghesuit. Simplu, fără leduri, fără ecrane, cu pielea de scaune puțin roasă. Deasupra noastră păcăne cu o ușă, care nu se închide bine. Verific dacă sunt prea multe bagaje, dar nu e cazul, apas ușa tare și decolăm. Pâc-pâc, pâc-pâc, pâc-pâc! După decolare sigur o să înceteze.
Un miros stătut și greoi, amestecat cu o aroma de vodka plutește în avion.
E ora 9 seara și soarele se pregătește să apună.
Eu îi tot fac poze și aștept să văd un apus spectaculos.
Aștept... soarele tot nu apune. Mă ia somnul. Mai deschid câte un ochi să văd dac-a apus.
Nimic. De fapt, parca s-a mai luminat un pic.
Am auzit că o să prindem și răsăritul.

Mă trezește un soare puternic, fix în ochi. Se servește a doua masă.
Soarele e sus pe cer. Nici vorbă de apus sau răsărit.
Mă uit la ceas. E 3 dimineața după ora României, 4 dimineața după ora Moscovei, 11 la prânz, dupa ora din Khabarovsk. Mai avem cam o oră.
Întreb în dreapta și-n stânga, când a apus soarele și când a răsărit?
”Păi n-a mai apus, a fost tot timpul pe cer. La un moment dat, a intrat în nori și pe urma a apărut iar.” Chestia asta nu-mi pică bine. Îmi vine să vomit.

Avionul iese din nori. Văd pământul. Un teritoriu imens, reliefat și împădurit. Încerc să identific și altceva. Nimic. Relief și păduri. Nici orizontul nu e clar definit. Un verde închis fără sfârșit. Nici o urmă de așezare umană.
Trec 10 minute. Trec 20 de minute.
După o jumătate de ora, peisajul începe să se schimbe. Apar și petice de câmpie, fără păduri, se văd dealuri, după un timp chiar și niște râuri.
În continuare niciun punct, nicio forma care sa indice vreun oraș/sat/drum/ vreo prezență umană. Si cu peisajul ăsta, mai trece o jumătate de ora de zbor.
E impresionant și terfiant. N-am mai vazut niciodata atâta pământ nepopulat.
Avionul a început aterizarea. Văd câeva căsuțe.

Suntem în Khabarovsk. Am senzația că am străbătut un continent sălbatic și pustiu și am ajuns la capătul lumii.

freedom

2009-08-27T02:49:00.009+03:00

Azi am vazut un ponei roz... si evident mi-a venit in cap celalalt ponei roz, "poneiul fascist/nazist". Mi-am amintit de tot circul: dementa de pe bloguri, presa involburata, "diplomatul pipi", antena 1/3 isterizata, cred ca totusi era 3...si manifestul nostru "Eu reprezint Romania!". Let's remember:

A trecut mai mult de un an si nu stiu daca s-a schimbat ceva, ma tem ca nu, dar prefer sa-mi imaginez ca da. La scoala nu am avut voie sa-mi dau examenul la miscare scenica la care lucrasem impreuna cu o colega. Mi s-a spus ca lumea la noi nu e pregatita sa accepte asa ceva, profesorul meu mi-a explicat ca ii va sari toata lumea in cap, "cum sa apara 2 fete pe scene si sa danseze impreuna? si in examen!te rog frumos sa nu-mi faci una ca asta.eu stiu ca poti sa te descurci la fel de bine si singura.chiar mai bine.nu pot fi de acord cu asa cevate rog frumos alice intelege!" Imi amintesc ca-mi venea sa plang in hohote. Am repetat cateva nopti, eram chiar entuziasmate de ce lucrasem si el m-a oprit dupa doua minute si mi-a spus ferm NU. Mi s-a parut atat de absurd si pe cat de tare imi venea sa urlu, pe atat de mult m-am abtinut si i-am raspuns foarte blanc "bine". Amintiri de genul asta din scoala am multe si cred ca as vrea sa le uit. E doar un exemplu din multele aberatii de care ma lovesc la U.N.A.T.C . si care-mi omoara dorinta, entuziasmul, indrazneala si placerea. Si pentru ca azi am vazut un ponei roz am simtit nevoia sa caut lucruri legate de "freedom of expression".
Iata un sample din ce-am gasit:

Symbol Freedom of Expression and Press, Democracy
Gandhi says: "I want freedom for the full expression of my personality"
un afis de la o campanie din 2006 din Londra
o combinatie flower power
Eleanor Roosvelt with mind wide open says: "Will people ever be wise enough to refuse... to take away the freedom of others?"
un poster amnesty internatioanl (a worldwide movement of people who campaign for internationally recognized human rights for all)
un poster pur si simplu sugestiv
"Freedom of expression! as long as it's what I want you to express!" - funny how quick the milk turns sour :D
alt poster sugestiv
reviste cenzurate :))))))))
for some it's more than a MySpace page, for some less...
o caricatura de pe un site de "editorial and political cartoons from an individualist perspective"
un alt tricou citandu-l pe noam chomsky
un alt poster amnesty

how free is free?

o campanie de la noi pt protectia copilului

we shall not be silenced indeed...
an my favourite, o poza din georgia, din camera lui Gio (cine e Gio puteti afla pe tzestoastraseista.blogspot.com); cred k posterul asta s-a inventat pt mine :D

culeasa din popor, de amor

2009-05-30T04:55:00.002+03:00

...e o poezie care poate fi impartita si citita cam oricum, pe strofe de 2 versuri, de 7 versuri, pe randuri, pe orizontala, pe verticala... intotdeauna mi-am dorit sa ajung s-o spun cuiva:

"Chipul tau Glasul tau Gandul tau

Atat de curat Atat de dulce Atat de ager

Pleaca intai privirea mea Deasfata apoi auzul meu Incat strapunge inima mea

Privirea mea Auzul meu Inima mea

Ca sa iubeasca Ca sa invete Ca sa-ndrageasca

Chipul tau Glasul tau Gandul tau

Se inchina Se desfata Se porneste"

face(book) everything

2009-05-20T03:11:00.005+03:00

face guard, face lift, face pack,
face out!
face painter, face piece,
face powder,
face wall, face wash, face work, face value, face saver, face card,
face ache, face harden, faceless,
face to face!
face cloth, face fungus,
face off!
face me!
..cut! erase, rewind... face !

Romania! Te pup!

2009-04-26T22:11:00.003+03:00

Wow! Am tot vrut sa scriu despre spectacol de cand m-am intors de la iasi. Pana sa apuc insa, am vazut filmuletul de pe veioza-arte si mi s-a parut mult mai misto decat orice incercare a mea de a reda ceva din vibe-ul Romania! Te pup!
Ce pot sa spun e ca, eu m-am simtit bestial; mi se pare un spectacol foarte tare, foarte autentic si tot ce traiam in sala ca spectator imi dadea o senzatie de deja vu, mirosurile, situatiile, atitudinea si atmosfera, sooo romanian, polemicile sa plec? sa raman?, romania vs. strainatatea, 'vreau sa plec din romania acum!' sau 'e o arta sa traiesti aici!' ?
E un univers in care am crescut, e lumea mea, pe care am urat-o de-atatea ori, dar care ma costa, e lumea de care apartin, cu care ma identific cel mai bine... si cred ca e foarte important, ca spectator, sa te poti identifica, sau cel putin pentru mine e... Si cum ironia inseamna acceptare, textul si spectacolul sunt pline de ironii, si desi m-am hlizit non stop, totodata, pe undeva spectacolul m-a intristat. Era ceva amar in toata abundenta de evenimente, sunete, mirosuri, rasuri... cred ca era actualitatea, faptul ca lumea aia inca exista...e ft prezenta.
Cred ca drumul e luuung pentru Romania sau mai bine zis, pentru oamenii din Romania.
Mai e mult pana cand o sa incercam sa fim mai atenti unii la ceilalti, sa ne protejam unii pe ceilalti, sa ne intelegem reciproc; mai e mult pana cand agresivitatea, nu va mai fi cel mai bun mijloc de aparare; mai e mult pana cand n-o sa mai avem atata nevoie de aparare; mai e mult pana cand ne vom gandi la tot ce e posibil, la tot ce se poate face, nu la ce nu se poate; mai e, mai e.... work in progress, cum se spune :)))
N-am sa povestesc spectacolul, vreau doar sa mai mentionez 'orchestra' de performeri. Un fel de personaj colectiv, care exista din text, si care creeaza tot contextul, fac spatiul, prezinta personajele, schimba decorul si cel mai misto, construiesc universul sonor si olfactic.
Ritmic, e impresionant si cateva zile mult am fost mult mai constienta de suntele si ritmurile din jur, ca sa nu mai vorbim de mirosuri. Pentru mine Romania! Te pup! e o experienta ft vie si intensa. Must see! So, daca puteti, mergeti la iasi si bagati Ro!Te pup!, la Uzina cu Teatru!

Bvo david & bogdan! Bvo bobo!

Veioza-ARTE despre Romania! Te pup!

Romania! Te pup from veioza arte on Vimeo.

...si afisul :D

Veioza ARTE

2009-04-26T21:44:00.003+03:00

Pentru cine nu stie, Veioza ARTE, este o emisiune online ft tare, despre arta contemporana, romaneasca, care se difuzeaza in fiecare joi, de la ora 21.00 pe greenchanel.ro . Cine a ratat-o, poate gasi toate inregistrarile de pana prezent, pe http://veioza-arte.blogspot.com . E drept ca vimeo se incarca mai greu si ar fi bine sa aveti adobe flash playerul updatat, dar merita! Don't miss it! :D

despre iasi

2009-03-27T22:35:00.008+02:00

Orasul ideal sa te mentii in forma: 7 coline, urci, cobori, urci, cobori...

Calm, friendly people, nu prea ai unde sa mananci, deci mananci putin...mai dai o tura pe la teiul lui Eminescu, asculti o poezioara, un cantecel (am depistat boxele, sunt ascunse in statuie)...ai biserici peste tot...daca simti nevoia de reculegere spirituala; busturi de domnitori, daca simti ca te-a parasit simtul patriotic. Lumea e 'pigeon friendly', se hranesc porumbeii de nu stiu cate ori pe zi in Piata Unirii (de cand am citit de Londra si pigeon conspiracy, orice oras in care li se da de mancare porumbeilor, are o bila alba :)).

feed da pigeons!
Teiul cu pricina...
"Domnu' Stefan" si alti domni:

In schimb, am inteles ca e o problema cu internetul, reteaua wireless e o raritate si dac-ai gasit-o nu inseamna ca si functioneaza.

Ajung la repetitii la David: Romania! Te pup!, laTeatrul National din Iasi, unde motto-ul tuturor pare a fi 'nu se poate...', cam nimic nu se poate, nu se poate repeta in spatiul in care ai nevoie, nu se poate aduce decorul, nu se poate veni la timp la repetitii, nu se poate repeta cu toata lumea, nu se poate repeta deloc, nu se poate concentra toata lumea, nu se poate una sau alta sau nimic... in rest actori misto, tineri misto, ritmuri misto...potential misto....doar ca ... nu se poate!

La hotelul mitropoliei, Biblia ne asteapta pe masa, la baie e un anunt care ne informeaza despre politica ecologica a hotelului, in privinta risipei de detergent: "daca mai puteti folosi prosopul, lasati-l agatat in cuier. daca considerati ca trebuie spalat, lasati-l in cada" si deasupra oglinzii e lumina: 4 spoturi, care ti se aprind direct in fata, creand un incredibil efect de faruri de tir, pe autostrada.

Lesson of the day: nu mancati mancare chinezeasca in Iasi (sau in niciun caz la restaurantul chinezesc, de langa emag)! Am platit-o in tren, cu multe drumuri la baie si dat la boboci...

Altfel...
pi bune!

lorgean theatre

2009-03-09T01:00:00.011+02:00

Alerg cu sufletul la gura. Teatru de apartament. Cum o fi de fapt? Am vazut o poza. Am in minte tot felul de apartamente, mai sptatioase, mai inalte, mai impersonale, mai organizate, mai moderne, mai old school... Incurc autobuzele, strazile si tot ce se mai poate incurca, sunt o intarziata oribila si mi-e ciuda pe mine.
Il sun pe lorin sa ma ghideze (oricum am incurcat si numarul). Ajung in fata blocului. Nu stiu interfon, etaj sau apartament. Il sun din nou. Coboara lala, imi intinde o geanta, in care trebuie sa bag obiectul adus de mine (un obiect care sa reprezinte singuratatea), imi taie biletul si-mi pune-o stampila. Urcam in lift, pe la 6 deschid o usa din greseala si blochez liftul, mi se pare ca fac numai tampenii, sunt un pic emotionata. Ajungem la etajul 8, la lorgean theatre. Apartamentul e plin ochi. E intuneric, canta o muzica lenta si in colt deasupra usilor inchise, care dau in cealalta camera, lumineaza cu rosu 'firma': lorgean theatre.

(foto via facebook)

Lorin imi face semn, am loc in primul rand (sunt doua de fapt), pe jos pe pernutze. Ma ghemuiesc in fata si nu indraznesc sa zic nimic, atmosfera e de spectacol, oamenii in asteptare. In fatza sunt usile inchise; au geamuri pictate cu albastru si galben , care sunt proiectate pe tavan, de o lumina slaba din cealalta camera. Spatiul mi se pare minuscul si plin de viata. Melodia se termina. Lorin deschide usile, pune un scaun in parg, aranjeaza veioza (am descoperit sursa de lumina),vorbeste; e emotionat, are o lista de reguli, care functioneaza in lorgean theatre, si in general ar trebui respectate: de la inchisul telefoanelor mobile, la interzicerea consumului de bauturi alcoolice, la accesul cu animale, la 'nu calcati iarba' si altele. Concluzia: 'in rest, suntem singuri acasa, putem face orice'. Se ridica andrei ionita, se aseaza pe scaun, are o bautura in mana, se afla intr-o intersectie. Tot ce zice el, e destul de rough, e foarte in your face; e la doi pasi de mine, intreaba: ' dar daca ti-as musca din fatza?'. Recunosc textul lui fifea de pe blog si simt o usurare. Toata apasarea imi era ft familiara si nu stiam de unde, acum simt ca ma pot apara cumva de andrei, sunt la doi pasi de el si felul lui de a se exprima e aproape intrusiv, dar acum stiu, e textul lui fifea, ma pot apara. Ma intreb daca e si fifea aici, n-am prea vazut cine e. Ma intreb cum se simte in postura de 'dramaturg', ma intreb daca-i place. Ma gandesc ca tre sa fie un sentiment misto, sa vezi pe cineva spunand textul tau, iesit din tine, o parte din tine cumva. Andrei termina si se ridica ionut pascu cu niste foi in mana. Vrea sa citeasca niste discutii de pe mess, stiam ca o sa vina asta, nu ma asteptam atat de repede. O sa le citim impreuna. Fata are id-ul monici_ ceva, nu mai stiu, incep sa rad. Tipul este chiar el. E o discutie reala si nu stiu la ce sa ma astept. Citind imi dau seama ca e chiar personala, dar nu-mi dau seama daca are vreo valoare speciala sau e una din muuultele discutii oarecum random, pe care le avem pe mess boyfriendzii sau cu iubitele noastre, in momente in care am vrea de fapt sa fim impreuna, dar din diverse motive, trebuie sa ne rezumam la comunicarea virtuala. Imi place mult cum o alinta el pe ea 'nice...de la monice', si-mi place mult cum citeste el, desi se mai incurca si are o dictie mai chinuita, citestie ca si cum ar vorbi cu 'nice'. Eu nu stiu textul, nu citesc inainte, fiecare replica e o surpriza si ma intreb cum e 'nice' de fapt. Amandoi ar vrea sa fie impreuna in momentul ala, din discutie-mi pare ca nu s-au vazut de un timp (dar poate-i doar o zi de fapt) si ma intreb de ce nu.... De ce naiba vorbesc pe mess despre faptul ca vor sa fie impreuna, sa faca sex, in loc sa o faca... Isi tot trimit linkuri si fac planuri de viitor, de plecat un weekend. Ma intreb daca 'monice' si-a dat seama vreodata de tonul lui, tonul lui e ft cald in toate replicile cand le spune si ma intreb daca tipa citindu-le si l-a imaginat asa. Eu nu stiu ce ton am...si nici nu prea am citit cu voce tare vreo discutie de mess. Intotdeauna am stiut ce ton simteam, cand scriam ceva, dar niciodata n-am si verbalizat sa vad cum suna, daca pot sa le si spun cum simt. Oamenii par sa se amuze, desi eu sunt sigura ca pentru ei experienta asta, nu e la fel de intensa, cum e pentru mine, ca sa nu mai zic de ionut (despre care cred ca era ft emotionat, desi parea relaxat si distrat). La un moment dat monice se enerveaza ca el nu-i mai raspunde, il 'striga', insista, se plange ca o lasa sa vorbeasca de una singura; am un 'deja-lu'.. wtf?.. monice face exact ca mine...pe-asta si eu as fi/am zis-o la fel. Mi se pare ca mai are foi, dar dupa ce monice se enerveaza si-l striga si-i zice suparata 'pa', ionut zice :'pana aici, atat, asta a fost'. Intra in 'scena' lala, care lasa un mesaj pe robotul telefonic, al unui preot. Mesajul....e foarte tare, lala e foarte misto, mai mult nu divulg: 'Laudat fie Domnul nostru, Isus Cristos!'. Apoi lorin incepe parada obiectelor care reprezinta singuratatea, toate obiectele care s-au adunat pana acum, de la toate reprezentatiile. Obiectele au povestile lor, fiecare spune ceva despre cel care l-a adus. Ne uitam si la ce-am adus noi, fiecare a adus ceva. Fiecare obiect adus spune ceva despre posesor, fiecare a mai aflat ceva despre fiecare, despre singuratate- singur, despre singuratate intre oameni, despre singuratate in cuplu, despre lipsa si subsitut, despre prezenta absentei ...pareri, reprezentari, povesti. La sfarsit lorin pune o piesa despre singuratate, ne avertizeaza ca-i cam dramatica si stinge lumina. Doar lorgean mai lumineaza slab si rosu camera, melodia mi se pare cam 'heartbreaking':

Nimeni nu misca, nimeni nu susoteste, incep sa disting mai clar contururile rosii din jurul meu si-mi dau seama ca ma apasa stomacul si-mi dau seama ca m-a busit plansul si nu ma pot opri si nu stiu nici macar de ce plang; ...e melodia, lipsa, toti oamenii din jurul meu care-mi par in momentul asta incredibil de singuri...nu stiu...stiu doar ca ma apasa undeva intre piept si stomac si iese pe ochi sub forma de apa. Sfarsit.

Apoi totul se transforma: ne relaxam, socializam, ceiutz (negru cu aroma de trandafir), tigarica, 'ce-ai mai facut? ce mai faci? cat de tare e casa!!!'...

(foto via facebook)

Raman doar cu lala, lorin si brynjar...povestim, povestim, povestim si aud prima data un lucru, care m-a framantat mult timp, si ce spune el, ma face sa ma simt mai impacata : 'It's very important to waste time in your life...to just have a period and do nothing...that's when truly see so much about yourself...it's not really easy'... Lala has been there, I have been there too... nu ne-a fost bine niciuneia. Brynjar a facut asta dupa 10 ani de lucrat non stop; si-a luat un an de pauza, in norvegia, de nefacut nimic, absolut nimic. Am ajuns din nou la singuratate, cand toti oamenii in jurul tau fac lucruri si tu nu, atunci esti 'lonely'. Vorbim despre diferenta dintre 'being alone' si 'being lonely'. Brynjar a experimentat si 'being alone', a stat vreo 2 ani in germania si in primul an nu a legat niciun fel de relatii cu nimeni, extraprofesionale. Nu a iesit la bere, la party, la film, nicaieri cu nimeni. A facut totul de unul singur si-a limitat relatiile cu oamenii noi pe care i-a cunoscut strict la lucru, la scoala. Spune ca ajunsese sa scrie aproape 15 scrisori pe saptamana prietenilor si rudelor; spune ca asta a fost 'being alone' si nu 'lonely'; spune ca a fost o experienta extraordinara pentru el, care e o persoana extrem de sociabila; spune ca a ajuns atunci sa aibe echilibru absolut singur, sa nu caute si sa nu aibe nevoie de niciun pic de sprijin de nicaieri. Brynjar e plin de povesti, despre oameni, experimente, experiente, studii, concluzii.
Merg pe jos o parte din drumul spre casa si ma minunez.

Despre teatru lorgean: http://www.new.facebook.com/album.php?aid=206654&id=115251810388#/pages/Bucuresti-Romania/lorgean-theatre/115251810388

Obiectul adus de mine a reprezentativ pentru singuratate a fost un cub rubik. Am aflat apoi ca trebuie sa scriu si o 'poveste' in care sa explic de ce am ales cubul rubik. Tot intr-un moment in care ma simteam singura am scris si 'povestea'. Cubul cu povestea lui cu tot au aparut in expozitia "Singuri acasa" de la laboratorpropriu cat si in versiunea digitala a expozitiei de pe facebook. So this is the digital version:

martzisor digital

2009-03-02T01:37:00.003+02:00

Pana acum nu mi s-a intamplat. Nu stiam ca se obisnuieste si asa. Dar poate in cativa ani va deveni mai cul decat varianta traditionala, materiala si palpabila. Am primit de la o fosta colega de generala, cu care n-am mai vorbit de secole, un martzisor virtual insotit de o poezioara:
(in mail textul si martzisorul atasat ;)

Primavara a sosit,
ghiocelul s-a deschis,
eu la tine ma gandesc,
cu un martisor sosesc.…
Mie textul imi aminteste de vremea cand completam oracole...iar martzisorul ma duce cu gandul la ceva pliant de remedii naturiste sau la afisul de la Bejart, de ultima data... oare sunt dubioasa? :))

la obor - la martzisor

2009-03-01T21:15:00.007+02:00

Avem di tati...

...si antichitati
...si garga... pentru rucsandra..
si statuete - ingerasi....pentru david
...si plush pentru vera
..si la 10 cumparate, 2 gratis...
si insigne...
si flori artificiale...
...si... 'tu esti iubita mea'
si bijuterii colorate, dintr-un fel de plastilina dura...
...orhidee sau esarfe...
si muuulte pietre...semipretioase!
si zambilutze, zambilutzeee...!
si diferita floricele, fetze/figurine sau ganganii din ceramica pictata..
...si papushi...
si urechi roz cu puf!
si...
Domnul din imaginea de jos ma vede aplecata deasupra standului sau si-mi zice prietenos:
"Zi baiatu', ce-ti dau?", imi ridic privirea spre el nestiind daca face misto sau confuzia e reala... inteleg rapid: confuzia...e...reala, dupa expresia incurcata si descumpanita de pe fata lui:
"Ma scuzati!!! E din cauza frezei, doar din cauza frezei..mmm...vreti sa va uitati la bratari?! Uitati aia cu stelutze e ultima pe care o am, e foarte frumoasa, uitati-va, daca mai vreti ceva... " imi zice smerit, sperand ca totusi o sa cumpar de la el desi n-a nimerit-o cu sexu'. Nu cumpar nimic obvious, nu pentru ca m-as simti lezata, dar chiar nu are nimic misto :)))
...si 'Swarovski' a venit la Obor, asa s-ar zice dupa preturi:

Si martzisorul pentru bunica:

imi cumpar si mie unul:

Mama e mai pretentioasa, caut ceva purtabil si gasesc chiar o reprezentare a ei:

...mai friendly ce-i drept :P, o bufnitza dragutza, pe care o cumpar de la romina:

...o pustoaica, care e super funny cand serveste clientii sau 'negociaza'. E complet stangace, usor timida si tot timpul ezitanta:

(pare ca inventeaza fiecare pret pe loc: se uita la obiect, isi lasa capul intr-o parte ca si cum ar estima valoarea, face o pauza si tranteste pretul cu hotarare :) )

eu: "cat costa libelula?"
ea ezita... "aaaa... 20 de lei...." pauza "...da poti s-o iei si cu 17..."
eu: "da i-a cazut o piatra!"
ea:"auoleu...daaa...nu stiu daca am alta....da nu se vede..." examineaza libelula, incepe sa caute alta "hmh..uite acolo inca una...tataaa! da-mi aia te rog...libelula", ia libelula se uita la ea mi-o intinde fericita "uite asta le are pe toate!"
eu, examinez: "hah...stii de fapt asteia i-au cazut toate, uite-te bine."
ea se uita, e complet dezamagita: "ah....da nu puteti s-o luati pe ailalta sau.."
eu: " mai bine iau altceva.."
ea: "da luati altceva"
eu: "si astea-s la acealasi pret?"
ea: "nu...da..adik...da.."
eu: "cat e bufnitza?, da nu vreau lantz.."
ea: "da..sigur...aaa.... 10 lei!"
eu: " o iau."
ea: "sigur, stati sa va dau pungutza...mamaie!....da-mi pungutza.. dinaia mica!...uitati..."
eu:"merci"
ea: "cu placere!..."

1 martie ... v-ati scos!

2009-03-01T19:57:00.006+02:00

Aseara la un prieten (aron), la un pseudo party, ii zic la un moment dat : 'frateee anu' asta v-ati scos; 1 martie pica duminica. gata cu martisoarele cumparate la kg pentru colege, sefe, profe sau orice gagici, cu care e ft. probabil sa te intalnesti intr-o zi a saptamanii...' Aron pare destul de indiferent. Are probleme mai mari pe cap. E cam praf, cam descumpanit, cam somer. Sarim de la un subiect la altul pana cand adormim. Am senzatia ca am adormit in timp ce vorbeam sau dezbateam o problema... :D
Azi dimineata ma trezesc fara chef sa ma misc din pat si aron ma tot intreaba: daca vreau cafea, cum o vreau, cate linguritze de cafea, cate de zahar...as vrea doar sa taca si sa ma lase sa dorm, dar imi dau seama ca oricum trebuie sa ma trezesc si ca e mare lucru ca imi face cafea, asa ca ma abtin de la orice gest sau replica agresiva. Pe urma il aud din nou: 'vezi ca e gata cafeaua!'. Ma ridic sa-mi iau cana si vad asta:

primul martzisor azi :)

Pornesc cu aron spre obor. Am in plan sa ajung la scoala si la bunici. Ne oprim la loto, aron tre sa joace un bilet pentru bunica lui. N-am jucat niciodata. Bunicul juca mereu pentru mine. Joc si eu un bilet pentru el. Ajungem la obor. Aglomeratie, soare, muuulte martzisoare; ma decid pe loc, trebuie sa ma duc sa cercetez piata si sa cumpar martzisoare pentru alice (draga mea bunica) si pentru mama. Let's go...

expo vs. net

2009-03-01T02:59:00.000+02:00

Poze facute de mine la expozitie :

vs. ce am gasit online:

view more of Rizzi's work on: http://www.rizzigallery.com/RM/allrizzis/index.htm

James Rizzi

2009-03-01T02:01:00.001+02:00

L-am descoperit pe Rizzi la o expozitie de la muzeul comunicarii, din Berlin.
Berlinul mi se pare atat de tare incat nu stiu cum sa scriu despre el, despre tot tripul Berlin-Copenhaga-Amsterdam, asa ca nu am de gand sa-mi fac o lista cu tot ce ar fi de povestit, vreau sa las chestiile pe care le-am descoperit/intalnit sau care m-au impresionat in excursie, sa-mi revina in minte alaturi de nevoia de scrie despre ele, ca sa nu mai postez toate prostiile :)

Asadar James Rizzi e primul.

James Rizzi e un artist pop american, care s-a nascut si a crescut in Brooklyn, New York. A studiat Arte Plastice la Universitatea din Florida, Gainesville, si in ultimul an de facultate a inceput sa experimenteze, combinand pictura, sculptura si grafica.
Este inovatorul unei tehnici de lucru 3D, construindu-si practic lucrarile. Povestea a inceput in felul urmator: a creat o gravura, a imprimat-o de doua ori si a colorat-o de mana. Pe urma, a montat bucati (decupaje) dintr-un print peste celalalt, suprapunandu-le si folosind o sarma, pentru a crea efectul de adancime. A avut succes si a continuat sa-si dezvolte ideile.
Rizzi e cunocut pentru lucrarile sale 'elaborate, intinse ca dimensiune, si debordante in peisaje urbane antropomorfe'. J. R. este un 'artist urban primitiv'. Influente notabile asupra lui, au avut pictorul francez Dadaist Jean Dubuffet, Pablo Picasso si Paul Klee.
Mie mi-a placut mult expozitia. Si mi s-a parut tare, ca lucrarile lui erau ft. copilaroase, vii si joyful, dar unele aveau de fapt mesaje ft. dure sau incercau sa ilustreze chestii naspa. Era un amestec misto, intre ceva aparent naiv si idealist, si o constientizare clara a tuturor lucrurilor negative si de cacat din jur, mi s-a parut adorabil de sincer.

Prima poza pe care am facut-o, thinking of Bonnie Tyler...
View more about James Rizzi on: http://www.jamesrizzi.com/home.htm

'Ruscsandra Pop' sau...

2009-02-27T17:17:00.002+02:00

'ogargaritza' cu 'tz' :)

...dupa un timp...au mai trecut niste zile...si

...garga a aterizat pana la urma pe biroul meu...acum asteapta... :D

porumbeii :D

2009-02-27T03:20:00.000+02:00

Cand stateam langa facultate, intr-o zi in bucatarie, a venit un porumbel si n-a mai vrut sa plece. S-a asezat p un raft si nu a mai vrut deloc sa plece... l-am dar afara...de mai multe ori, dar el nu vroia. L-am hranit, bucataria s-a umplut de rahati, am tot curatat dupa el, il mai mangaiam... Dupa vreo saptamana cineva s-a oferit sa-l duca la tara undeva, la o crescatorie de porumbei..mi-a parut rau, mie-mi plac porumbeii (feed da pigeons! copyright vera ;), din pacate bucataria nu e spatiu cel mai potrivit pt cresterea porumbeilor. Cu ocazia asta am aflat ca iubitorii de porumbei se numesc columbofili, nu mi se pare prea grozav. Oricum am povestit asta pentru ca azi am vazut la UNATC doi porbumbeii. Dupa toate crizele, injuraturile si dramele, de prin scoala, mi s-au parut cam in contrast:

...se uitau la apus :))

Hydra Society - Lit. Nights

2009-02-27T02:08:00.001+02:00

In timp ce la UNATC depresia e-n floare, se preconizeaza revolutii si se sfarseste cu lacrimi sau injuraturi, la expirat avem seara culturala. Hydra Lit. Nights cu Sociu si Tausance:

Vlad Ioan Tăușance (opening act) - Saga (primele cânturi) - texte + abuzuri + CDJ-uri
Dan Sociu (main act) - Nevoi Speciale (Polirom, Ego proza) - lectură
LIVE, NO PLAYBACK! suna invite-ul

Atmosfera e destul de cozy si intima, nu e ft multa lume. Tausance ne pune o melodie, incepe sa vorbeasca, citeste dar nu suna ca si cum ar citi, observa, enumera, explica, povesteste, face legaturi, exista un fir narativ cumva, dar nu e asa important, important e restul, personajele, situatiile, detaliile, e mult, imaginile curg de parca ai desfasura o rola de film, senzatiile sunt ft diferite si trec rapid de la una la alta. Tausance mai pune o melodie... mai da o explicatie, se joaca, experimenteaza...povestea n-are un final...putem sa-l inventam noi, pe jos sunt din ce in ce mai multe foi, mi-au venit in minte o multime de lucruri din ultimele luni...ma intreb daca as fi auzit textele astea inainte sa dau admitere ala UNATC , daca mi-as fi luat o parte in repertoriu...
Sociu e mai inhibat, ne spune ca n-a mai citit demult in fata unui public, treaz fiind. Ne spune pe scurt despre ce-i vorba in cartea 'Nevoi speciale', citeste o jumatate din capitolul cinci al cartii. Suna ft sincer, ft personal si ft haotic, e o abundenta de amintiri, una peste alta...povestea e destul de greu de urmarit, se fac multe referinte, la multe situatii, personaje, momente din viata lui 'Dan' (personajul)...mi-l imaginez pe adevaratul Dan in locurile alea, cu gandurile alea, cu toate starile alea...e prea personal...nu ma mai uit la el. Emil face poze in spatele meu...aud sunetul aparatului foto, aud zambete, simt fum de tigara...imi vine un moment sa ma gandesc la altceva, dar nu vreau sa pierd momentul....deja am intrat in viata personala a lui 'Dan', nu pot sa mai dau inapoi. Se termina ca epsiodul unui serial care te lasa suspendat cu 'to be continued'...

Un suc de fructe de padure, un pahar de vin... acasa la Rucsandra Pop (o gargaritza captiva intr-un corp de femeie) - multe culori, colaje, decupaje, inventivitate, creativitate, gargaritze (of course!) si platouash cu paine prajita, blue cheese si rosii cu otet balsamic (by Rucsandra)...e gud bye party, se muta in doua zile..
Hihihi hahaha, povestim, glumim, ne amintim (sau mai bine zis 'isi amintesc') una alta, spionam vecinii, speculam posibile scenarii despre vietile lor, sharing ideas, making plans...si ridic ancora ca maine am examen cu Dumitriu (TU) :|
The world is not enough :)

Cesky Sen

2009-02-24T21:18:00.002+02:00

La capitolul 'sharing', un alt documentar ft tare pe care l-am vazut lately e 'Visul ceh'. Se difuzeaza din cand in cand pe tvrCultural, se gaseste si pe internet si il am si eu pentru cine e interesat.

„Visul ceh“ este un fel de documentar artistic în care doi tineri studenţi la Cinematografie din Praga, Filip Remunda şi Vit Klusak, şi-au propus şi au reuşit să demonstreze că obsesia consumeristă postcomunistă din Cehia a atins cota de avarie. Pe scurt, filmul înfăţişează povestea celor doi, care organizează o campanie publicitară în toată regula, cu pliante, outdoor, spoturi, slogan etc., pentru a lansa un supermarket-fantomă, undeva, pe un câmp cu verdeaţă de lângă Praga.

În ziua inaugurării, cei 4.280 de oameni veniţi să pună mâna pe produsele promoţionale au aflat că „Visul ceh“ nu e decât o butaforie, o schelă metalică peste care fusese întinsă o pânză colorată în culorile curcubeului.

(sursa: Cotidianul)

Si of course trailerul:

Scoala Generala: Reconstructie - To remember...

2009-02-24T01:58:00.001+02:00

Control/Reconstructie

"la Scoala Generala, cu Dan Sociu"

Ce se intimpla cind incerci sa-ti reconstruiesti personalitatea? Cind incerci sa mergi impotriva ta? E bine? Nu. Se poate? Nu. E necesar? Da. Si de ce?

Documentarul de la care va porni Dan Sociu, "Protagonist", a fost realizat in 2007 de Jessica Yu. Documentarul urmareste povestile a patru barbati: un terorist german, un spargator de banca, un evanghelist "ex-gay" si un tanar care studiaza artele martiale.

Asa suna invite-ul la Scoala Generala de azi, 23 feb. 2009.
Dan are emotii si nu vrea sa spuna prea multe din prima; vorbeste despre necesitatea de a te reconstrui, despre momentul in care esti nevoit s-o faci si cum ii faci fata.
Vorbeste despre dependenta si despre procesul de reconstructie care apare in momentul in care incerci sa scapi de o dependenta, povesteste despre reconstructia lui, cand a renuntat la alcool, despre un univers care a trebuit reconstruit si despre violenta, care a aparut in proces, o anumita violenta la care a recurs.
Crede ca trebuie sa lupti o vreme impotriva ta ca sa te reconstruiesti... ne pune filmul, zice ca mai bine vorbim dupa.
Documentarul "Protagonist" e foarte misto si eu ma entuziasmez toata; empatizez cu teroristu' si cu spargatoru', evanghelistu' gay si tipul cu artele martiale ma fac sa rad cel mai mult, si povestea fiecaruia ma impresioneaza foarte tare... si abia astept discutia de final.
Dar dupa film intra in scena Mihai (numit si 'Neon'), care insista sa 'ne' vorbeasca despre el: crede ca povestea lui e mai interesanta decat filmul si povestile alora (e homofob si explica destul de agresiv ca pula a fost facut pt. pizda, asa se si potriveste mai bine. Stie el...).
Isi considera viata extraordinara, tot ce ii se intampla e extraordinar si vrea sa impartaseasca lumii, pare posesorul unui mesaj ce trebuie neaparat comunicat omenirii.
Incearca sa ne faca sa intelegem cat suntem de nestiutori,limitati si incapabili sa acceptam mai mult. Ne zice ca Dumnezeu ii vorbeste prin oamenii; Dumnezeu i-a zis sa-si taie venele, lucru pe care l-a facut 'cu dragoste'.
Trebuie toti sa ne drogam cu 2C B, un psychedelic, care i-a adus adevarata cunostinta, drogurile sunt de la Dumnezeu. El stie ce-i Dumnezeu, noi nu.
Ignora rugamintea lui Kostea de a nu mai face recomandari publice la droguri.
Ne spune ca a avut o perioada proasta, a auzit multe voci, a vazut multe lucruri, prietena lui a murit si a inviat la el in brate, dar nu se astepta sa-l credem pentru ca e prea mult pentru noi, pentru ca ne cacam pe noi! A luat tratament, dar nu mai ia, n-o sa se lase invins de niste pastile, doctorii spun ca, in creierul lui se secreta prea multa dopamina si prea putina serotonina sau ceva de genul, doctorii oricum nu stiu nimic, zice el.
Fluieras ii zice ca e ft bine ca nu ia pastile, il incurajeaza sa nu ia tratamente si roaga lumea din jur care e agitata, sa-l lase pe Mihai sa vorbeasca, sa spuna ce are de spus.
Mihai are multe de spus, pare o sursa inepuizabila de intamplari si trairi si justificari inocente, de tipul: 'ce daca i-am zis ca suge pula? ce nu-i adevarat? si ii si place!... da' si io dau limbi! ce asta-i o jignire? ca i-am zis ca suge falusul...si mie-mi place sa dau limbi, e ok!'. Problema lui e ca noi nu stim nimic si nu intelegem.
Monologul lui, (in care sunt multe tentative de interventie, fara prea mare succes), tine o vreme si e un fel de 'entertainment'.
Lumea nu stie cum sa reactioneze, se simte clar incercarea de a reactiona ok, natural, firesc, corect, politically corect... Unii incearca sa dialogheze pe bune cu el, altii sa-l faca sa taca, altii sa ajunga la un consens cu el, altii sa-l faca sa se simta in confort si sa comunice liber cum are el chef, altii (printre care si eu) il filmeaza sau il inregistreaza...
Habar n-am cum sa ma simt, dar ma fascineaza si vreau sa-l inregistrez. E atat de viu, are o cursivitate si o credinta absoulta in tot ce zice, si conexiunile pe care le face sunt total haotice, dar toate se leaga intr-un sistem al lui.
E oricum destul de derutant, parca nu stiu ce sa cred: e complet dus, iremediabil prajit, face pe nebunu' , vrea sa dea examen la actorie... Si nevoia asta a fiecaruia de a trage o concluzie, de a judeca, de a-l judeca, de a da un 'label' pentru comportamentul lui, pune pe toata lumea intr-un fel de disconfort (sau cel putin pe mine).
Dan nu mai apuca sa zica nimic. La plecare, lumea discuta, parerile sunt impartite, nimeni nu pare sa poata reactiona 'ok' sau ' natural' . Fiecare incearca sa dea o sentinta mai soft, sa empatizeze: 'saracu, frate, era total panicat', 'bai, pe mine m-a agresat', 'era nebun omu', 'da de unde stii tu ca avea probleme psihice?, mie mi s-a parut ft ok'...
Am avut spectacol, zice Kostea, suparat, dar nu asta vrem la Scoala Generala.
Pana la urma si din asta avem de invatat si pe mine chiar ma intereseaza subiectul - discriminarea, fata de persoanele cu dizabilitati pishice, (ca sa ma exprim cat mai 'politically corect'). Ce sunt 'dizabilitatile psihice, tulburari mentale, nebunie' whatever? Unde incepe si unde se termina discriminarea? Dorinta de a ajuta o persoana cu probleme psihice = dorinta de-ai impune un fel de a trai? Ce inseamna toleranta fata de o persoana, care pare a avea tulburari mentale? Ce inseamna sa reactionezi 'ok' cand cineva e 'diferit'?
Inchei seara revenind la dependente. Vorbim despre oameni si felul in care se transforma ei in functie de felul in care traiesc. Vorbim de alcoolici, vorbim de drogati, vorbim de felul diferit in care se raporteaza oamenii unii la altii in functie de ceea ce consuma, de prietenii de baut sau de fumat. Cineva sustine ca nu poti scapa de o dependenta decat inlocuind-o cu alta.
Se pare ca trebuie cumva, daca vrei sa te reconstruiesti, dintr-un motiv sau altul, dar de cele mai multe ori ca sa scapi de ceva, sa lupti o vreme macar impotriva ta, sa actionezi impotriva a cea ce ti-ar fi placut inainte...
Sa te reconstruiesti, sa scapi de o dependenta, sa detii controlul e uneori necesar, sau pur si simplu te trezesti ca trebuie s-o faci... Concluzia documentarului si a serii: e inutil sa incerci sa ai certitudini, sa crezi ca ai certitudini, sa mergi la sigur sau sa vrei neaparat sa mergi la sigur.
Hmh...am senzatia ca de fapt n-am inteles nimic.
Oricum uitati-va neaparat la 'Protagonist':

Trailerul nu e suficient de graitor:

Si un sample din discutiile de dupa film de la Scoala Generala:

street atmosphere

2009-02-23T04:31:00.000+02:00

Destul de turistic. Unde nu-i asa...e chiar linistit, gen:

stuck with Barcelona

2009-02-23T01:52:00.000+02:00

Pt. ca subiectul pare sa nu se mai epuizeze si-mi consuma prea mult timp si energie inutila, o sa incerc sa bag mai putine poze stupide si sa rezum chestiile care mi-au ramas in minte si mi se par misto: parcul Gaudi, care e imens si are locuri in care te simti ca-n padure si o celebra banca ft ft ft ft lunga si colorata:

Peter (ne cunoastem in parcul Gaudi, el la lucru, eu la plimbarica), e ungur, are de 23 ani, provine dintr-o familie de preoti si la 19 ani a fugit de-acasa. A trait pe strazi, a vandut droguri, a luat mult prea mult acid (zice el) avertizandu-ma sa nu ma joc cu LSD-ul, dar acum e fericit si echilibrat: face bijuterii din pietre semipretioase si le vinde turistilor (cumpar si eu un colier si-un inel si primesc cadou 2 perechi de cercei ecologici, facuti din frunze/flori presate si laminate). La vara vrea sa plece in Ibiza, zice ca acolo se umple de bani si pe urma vrea sa plece in India sa-si cumpere noi materiale pt. bijuterii. Singura lui problema e ca s-a despartit de prietena lui si e cam 'horny'. Incearca sa ma convinga destul de direct sa-l ajut, dar refuz. Ne intalnim cu Bianca, luam un pranz rapid undeva dupa care Peter isi cumpara o cantitate considerabila de hash, pe care o inaugureaza cu noi. Cumva ajungem la plaja, lucru pe care mi-l doream din prima zi. Tot drumul si inclusiv pe plaja am senzatia ca copii straini sunt mult mai relaxati si mai prietenosi decat copii timizi/razgaiati/suparati/neprietenosi din Ro, mi se pare ca si parintii se poarta mult mai relaxat si mai normal cu ei. Sunt absolut fascinata de copiii bineimbracati care se tavalesc in nisip si-si-l toarna si-n cap si nu-i nimeni care sa le faca morala, sa le traga una peste ceafa, sa se rasteasca la ei (ma gandesc ca e posibil sa fie de la cat sunt de sparta, nu-mi dau seama). Ne despartim de Peter care incearca un ultim sarut, dar are niste dinti total scarbosi (desi nu se vede in poze), ma intreb cum de-i scapa aspectul asta...

Xandra Popescu - saving the blog

2009-02-23T00:40:00.000+02:00

Vad peste tot bloguri misto, subiecte interesante, poze misto, glume bune, comentarii inteligente si ma intreb: de ce sa am si eu blog? de ce sa incerc si eu sa fac parte din lumea 'bloggerilor', cand, obvious fac poze mizerabile, in timp ce scriu ma simt de parca fac un eseu la lb. si lit. romana, si ma mai si intreb tot timpul ce vreau sa comunic omenirii, daca vreau sa comunic ceva... Si decid sa abandonez blogul meu 'secret' (meaning eu credeam ca e secret, ca nimeni nu intra pe el si asteptam momentul in care sa mi s para destul de misto incat sa trimit linkul tuturor), dar tot aman momentul in care sa intru si sa-l sterg and then... the saviour show's up: Xandra Popescu, cu care am un dialog atat de dragut si atat de surprinzator pentru mine incat trebuie sa-l public si sper ca Xandra sa nu se supere: