Pe Ahmad l-am intalnit prin couchsurfing (couchsurfing.org). S-a
oferit sa ne gazduiasca in Dushanbe si sa ne arate orasul. Suntem printre
primii sai vizitatori.
Ahmad are tenul masliniu,
parul negru adus tot pe frunte, poarta cioc. Are trasaturi regulate, niste ochi
negri, migdalati, care sunt mereu inrositi, o privire blanda si un zambet
copilaros. A implinit 26 de ani.
S-a nascut in Iran, dar e de
nationalitate afgana, etnie turkmena.
La 18 ani a trebuit sa plece
in Afganistan la facultate. In Iran afganii nu au dreptul la facultate. Chiar daca sunt nascuti in Iran, cei din
familii de refugiati afgani nu sunt considerati
iranieni, nu primesc cetatenie iraniana,
au doar niste carti de imigranti/refugiati. Singurul pasaport pe care
l-a putut primi Ahmad a fost afgan.
A studiat ‘computer science’ si pentru ca nu existau specialisti
afgani in domeniu, a avut multi profesori din strainatate. A invatat bine limba
engleza. S-a obisnuit in timp cu viata in Afganistan. Avea 3 joburi
part-time, preda la facultate si castiga destul de bine. S-a
obisnuit cu aerul irespirabil din cauza prafului, s-a obisnuit cu bazele
militare, s-a obisnuit cu sentimentul de nesiguranta, s-a obisnuit cu ura
dintre grupurile etnice care traiesc in Afganistan, s-a obisnuit cu ideea ca
afganii nu au dreptul sa primeasca vize nicaieri.
Odata a intrat intr-o baza militara a unor soldati din Spania si a
ramas uluit: “They had everything! The
place looked amazing. They even had a party-room! Beer, wine… everything you need! And outside was hell. It was like
an isle of luxury in the middle of hell. I think that if these countries would
give the money they spend for military bases, to help Afghanistan, Afghanistan
would be a second Dubai!”
Ahmad rade cand vorbeste despre asta, sau macar zambeste.
La un moment dat, Ahmad a obtinut o bursa de 3 luni la un training
de pedagogie in Germania. S-a dus. Cand
s-a intors in Afghanistan a fost bulversat: “You
go there and you see the world. And then you come back to Afghanistan…and you
don’t understand! How there everything is possible, and in Afghanistan nothing
is possible?! You don’t understand…and you just wanna die! …And you ask every
day: why, why? Why was I born afghan?” Ahmad
rade din nou.
Il intreb de ce nu a cerut azil politic in Germania: “I was nineteen then, and I was stupid! I
thought things would change. Usually all afghans try to get away from the
country, no one comes back once he gets away.
I came back… Ten years passed from 9/11 and
nothing changed. Now I would ask for political asylum, but I can’t get there. I
have the right to ask for political asylum but I don’t have the right to
receive a visa for any country. I just have to be there and say: I don’t know
how I got here, because I’m not aloud, but I want to ask for a refugee status.”
Cand Ahmad a cunoscut-o pe
prietena lui, societatea afgana conservatoare, barfele de pe la colturi, si
sentimentul lipsei de securitate au devenit de nesuportat.
Legal, Ahmad nu putea pleca nicaieri. Nu putea primi nicio viza.
Nici macar pentru Iran, desi este nascut acolo si are parintii acolo.
Ilegal, piata neagra are tarifele ei: o viza de Iran costa 1000$, o
viza de Turkmenistan (de unde, fiind etnic turkmen, spera sa faca rost de
cetatenie) costa 2000$ si, cea mai ieftina varianta, o viza de Tadjikistan –
500$.
Exista si varianta “permis spre Europa”, adica un pasaport israelian
fals, transport cu ceva vapoare pana in Turcia, apoi schimbat cu niste camioane
care ar trebui sa te duca in Grecia, unde ti-ai putea arunca pasaportul
israelian la gunoi, ai putea reveni la identitatea ta reala si cere azil
politic.
Dar “permisul spre Europa” e
ceva greu de obtinut si periculos. Exista riscul de a sfarsi arestat cine stie pe unde, sau de a sfarsi de tot,
pur si simplu. “So I chose to come to
Tajikistan, but stay alive.”
De cateva luni Ahmad locuieste in Dushanbe cu prietena lui. Si-au
infiintat o trupa de RnB si predau amandoi cursuri de engleza. In fiecare zi,
de la pranz pana seara, Ahmad are cursuri si strecoara intalnirile cu noi intre
un curs si altul. De cele mai multe ori, in mijlocul unei plimbari linistite,
se uita la ceas si ne spune brusc: “I
have to go now”. Si zambeste.
In dimineata plecarii noastre, Ahmad se trezeste la 6 dimineata sa
vina cu noi la autogara. Aerul e racoros
si soarele abia rasare. Ahmad se
zgribuleste langa masina cu mainile in buzunare si ne spune ce descoperire
grozava e couchsurfing. Stam din nou de vorba. Lucruri banale.
Familia lui e imprastiata in Afganistan si Iran. Fratii lui din
Afganistan se roaga de parinti sa plece din Iran si sa vina alaturi de ei. Pe
parinti nu i-a mai vazut de 2 ani. Pare resemnat si invatat cu situatia asta,
cu lipsa de alternative, lipsa drepturilor, lipsa unei societati in care sa fie
‘binevenit’, dar totusi I se pare “unfair” ca afganii sunt tratati asa de
restul lumii. Ahmad nu stie ce sa faca.
Si-ar dori sa ajunga in ‘lumea adevarata’, cum a vazut-o in Germania. Nu stie
incotro sa porneasca. De fapt nici nu are de ales.
Sta cu noi pana cand Jeep-ul
cu care urmeaza sa plecam porneste motorul.
Il strange pe David in brate, ca
intre barbati, in stil afgan, iar mie imi intinde mana. “It was great meeting you guys! Keep in touch! Good luck!”
Ii strang mana si
tot ce pot sa-i spun e ‘’good luck to you too!!!”. Din toata inima.
