Aeroportul din Khabarovsk este mic şi nu are nicăieri uşi automate.
Observ că mulţi oameni au bagajele - genţi/trolere, înfăşurate în scoci sau în saci de gunoi lipiţi cu scoci de jur împrejur. O metodă de precauţie personala şi economică.
Îi fotografiez şi mă amuz, dar pentru prima dată în viaţa mea mă trezesc în situaţia de a fi verificată ca nu cumva să fi furat/încurcat vreun bagaj.
Prezint boarding pass-ul, bagajul cu bilet pe el şi am voie să ies. Nimeni nu iese neverificat.
Şi nimeni nu iese fără să i se trântească uşa în faţă.Toţi suntem plini de bagje, abia mai ne mişcăm mâinile.
Uşa de la ieşirea din aeroport îmi aminteşte de uşile de la bloc din bercen. Au un fel de arc, care ar trebui să ţină uşa să nu se trântească şi care niciodată, nu rezista. Oamenii ar trebui să-şi sprijine uşa unul altuia, obicei absolut necunoscut aici. Georgiana e-naintea mea. Primeşte o uşă-n faţă. Din spatele meu vin multi oameni. Le ţin uşa. Aştept ca cineva să preia gestul, dar de fapt mă transform în portar. La un moment dat renunţ. Bagajul din spate e prea greu.
Mă aşez pe trotuar să-i aştept pe ceilalti şi asist neputincioasă la un şir de uşi în freză, încasate de cei care ies în continuare din aeroport.
În Khabarovsk, autobuzul e foarte mic, cam jumate dintr-unul românesc. Are perdeluţă cu lebede. Rochitele cu volane si floricele sunt vizibil, ultima modă şi temperatura e de peste 25 de grade. Transpir şi mă gândesc: nici Siberia nu mai e ce-a fost.
În faţa gării e statuia unui domn impunator. N-am aflat cine e. După cum arata îmi dau seama că porumbeii sunt bine hrăniţi pe aici. Poliţiştii au nişte chipiuri exagerat de mari. Tinerele familii se fotografiază cu statuia sau cu fântâna.
Vokzal = gară
Ca să ajungem la peronul nostru trebuie să traversăm o pasarelă suspendată. Multe, multe scări, şi nu există pantă pentru trolere. Sunt fericită că am rucsac. Nişte domni cu cărucioare, ne tot fac semne să ne care bagajele până la peron, cu niste carucioare. Mă întreb cum urca ei toate scările alea, daca nu exista panta. Refuzăm. Intrăm în pasarelă. Văd pe lângă scări două şine, care evident nu se potrivesc niciunui troler şi niciunui fel de bagaj cu roţi. Sunt calculate perfect pentru cărucioarele domnilor de la intrare. Bussiness is bussiness. Trolerele-n braţe! Welcome to Rassia!
În tren regăsesc mirosul din avion ceva mai puternic. Mă întreb dacă n-am fost cam neinspirată când am decis să nu-mi iau parfum cu mine... E un tren personal, dar faţă de trenurile noastre e lux. E destul de plin, tineri, bătrâni, copii mici.
Trecem peste o apă mare. Cred că e fluviul Amur. Fata de lângă mine mă aude şi dă din cap. În rest se uită tot timpul pe geam. Când se ridică să coboare, văd un elastic de păr lângă mine. Are un păr lung lung şi blond. Fug după ea. Nu-mi vine nimic in cap, doar un 'hei'. Îi dau elasticul. Fata îmi zâmbeşte foarte prietenos şi-mi mulţumeşte. Sunt foarte obosită şi mi se pare ca mi-a zis 'merci', dar probabil era 'spasiba'. Se inoreaza, capul îmi tot pică intr-o parte si-n alta, am un gust amarui in gura si încep să am convingerea că există capătul lumii. Noi vom ajunge acolo.
Şi culmea după Birobidzhan, trenul pleacă mai departe. Logica mea nu mai funcţionează. Pământul e rotund. Şi totuşi am senzaţia puternică că 2-3 staţii mai încolo e capătul lumii. Un perete, un hău, ceva... o plăcuţă pe care să scrie: ”Aici se termină toate drumurile”.
Fluviul Amur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu