Despre interviuri

"Vom face un joc, care se numeşte 6 cai frumoşi. Vă împărţiţi în 2 echipe şi fiecare echipă trebuie să realizeze câte 2 interviuri filmate. Mergeţi pe stradă şi găsiţi 2 persoane, pe care să le convingeţi să repete în faţă camerei, în rusă desigur, 'cati cai pot fi legaţi, la o căruţă? 6 cai frumoşi?' E important să vorbiţi şi să vă faceţi o strategie de abordare. Filmaţi şi asta. O echipă va face doar cu bărbaţi, cealaltă doar cu femei."

Echipa mea trebuie să găsească o femeie de peste 50 de ani, pe care s-o convingă să repete prostia asta, şi o fată sub 18 ani. M-am înnegrit toată. Sunt revoltată absolut! Cum să facem ceva atât de abuziv? De ce să mă duc la un om şi să-l pun să repete, ca papagalul, o stupizenie, şi în faţa camerei de filmat? Cum să mă folosesc aşa pur şi simplu de cineva? Şi oricum urăsc clipul ăla stupid de pe youtube cu 6 cai! Mă abţin, încerc să nu arăt nimic, dar am senzaţia că şi părul mi s-a crispat. Cred că pe faţă mi se citeşte frustrarea. Trainerul mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva. Probabil că arăt de parcă am înghiţit un ou fiert întreg. Nu vreau să sabotez exerciţiul, deci fără comentarii. Îi spun că mă gândesc la exerciţiu şi că e totul ok.

Încerc să iau exerciţiul, ca pe un pretext de-a interacţiona cu oamenii. Practic: trebuie să nu-i jignim! Vorbesc cu colegii de echipă şi le propun o abordare prietenoasă şi personala. Să luăm interviu pe bune, şi să lăsăm partea cu repetatul, cu 'caii şi căruţa' la final. Din fericire, sunt şi ei de acord şi nimeni nu e fixat pe cele 2 replici stupide.

Mergem vis-a-vis de cămin, la cantina unde-am mâncat la prânz. Doamna de-acolo are-n jur de 50 de ani şi e foarte simpatică. Olea traduce. Are o intuiţie bună şi deşi nu înţeleg, îmi dau seama din felul în care vorbeşte că are o abordare foarte delicată şi atentă. Îi spune doamnei că suntem din România, că facem un training şi că trebuie să exersăm filmatul şi luatul unui interviu. O întreabă dacă vrea să ne ajute. Acceptă. O rugăm să se prezinte, să ne povestească cu ce se ocupă, ce culori îi plac. Liubova Petrovna. Are această cantină şi o interesează afacerile. Îi place albastru, verde, galben. Nu-i place roşu. Vrea să ştie dacă în România, există mici întreprinzători, dacă oamenii îşi fac propriile lor bussiness-uri. Mădălina are o fabrică de genţi. Liubova Petrovna îi întinde mână, o strânge cu putere şi o felicită. Vrea să ştie dacă statul român încurajează mici afacerişti locali, cât de mari sunt taxele? cam cât costă chiria pe spaţiu la metru pătrat? Mădălina se pricepe la toate astea, spre marele nostru noroc, şi o poate mulţumi pe Liubova cu toate răspunsurile. Îi spunem că avem un fel de slogan la final, pe care ar fi drăguţ să-l repete. 'Câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă?' Liubova Petrovna răspunde prompt: 3 cai! Îi explicăm că răspunsul e 6, dar ea ne arată cu degetele pe masă, că 3 e maximum posibil. Încercăm să-i arătăm că se poate şi 6, dar zice că în Rusia nu există aşa ceva. Îi spunem că în România se înhamă şi 6 cai la o căruţă, aşa că îi propunem să repete întrebarea, şi să răspundă pentru ambele ţări. Doamna Liubova acceptă şi spune: Câţi cai se pot înhamă la o căruţă? În Rusia, 3. Dar în România 6!

Mai avem de găsit fetiţă. M-am mai relaxat, dar tot nu sunt împăcată.

Vedem lângă un bloc, mulţi copii de 9-10 ani. Sunt şi fete şi băieţi. Mergem la ei. Mă tem că o să le fie frică de noi sau că o să-i intimidăm. Olea le spune că suntem străini şi că vrem să stăm de vorbă cu ei. Copii sunt în extaz. Întreabă dacă suntem American. România le e mai puţin familiară. Ştiu câteva cuvinte în engleză şi le repetă cu ardoare 'hello, hello! how old are you? ok! ok!'Baietii sunt mai îndrăzneţi şi mai entuziasmaţi. Facem cunoştinţă cu câţiva dintre ei. Atiom, Sasha, Ira. Atiom are nişte ochi migdalaţi albaştri, un păr blond peste frunte şi nişte urechi de Dumbo. Râde încontinuu şi mă strigă pe nume 'Monica! ok! Monica! how are you Monica!" Îmi vine să-l iau acasă. Olea îi întreabă dacă merg la şcoală. Răspund în cor, că da. Îi întreabă dacă vor să repete un fel de ghicitoare. Copii nu stau pe gânduri şi repetă în cor. Ar repeta orice. Sunt atât de fericiti că primesc atenţie, încât mi-e greu să plec. Atiom îmi tot strigă: 'Gudbai Monica! Monica! Gudbai!'

Mi-au trecut nervii. A fost chiar mişto. Mă întreb doar de ce nu puteam avea şi noi un subiect mai pe bune...

Ne întoarcem la cămin. Povestim cum a fost. Ce am reuşit să facem. Explicăm că nu am respectat task-ul cuvânt cu cuvânt. Avem mai mulţi copii. Doamna a repetat propoziţia altfel. Explicăm că ne-am adaptat cum am putut.

Şi în sfârşit vine şi explicaţia, care mă unge pe suflet definitiv.

"Acest exerciţiu are un mare potenţial de a abuza, de a folosi persoana din faţa camerei. Este un exerciţiu de adaptare şi de înţelegere a abordării pe care trebuie s-o avem atunci când luăm un interviu. E un exerciţiu care să ne ajute să înţelegem cum trebuie să ne comportăm la un interviu şi ce reacţii putem stârni, dacă nu avem grijă şi atenţie. Important nu este să obţinem frază repetată, ci să-l protejăm pe cel din faţa camerei, să-i oferim comfort. La un interviu ambele părţi trebuie să aibă ceva de câştigat, nu doar cel care ia interviul. Persoana intervievată, nu trebuie să se simtă folosită la final. Trebuie să câştige ceva: plăcerea de a fi povestit ceva, ocazia de-a-şi spune părerile... E important să înţelegem universul celui intervievat: cu ce se ocupă? ce-i place? Nu să atacăm direct ce ne interesează, să creăm o relaţie umană, nu una tehnică! În încheiere, e bine să facem o evaluare, să-l întrebăm cum a fost, cum s-a simţit? De multe ori se întâmplă după interviuri ca subiectul să rămână abandonat imediat după ce s-a oprit camera, nimeni nu-l mai bagă în seamă, omul e dezorientat, nu ştie dac-a fost bine ce-a zis, ce-a ieşit, s-a înţeles? Subiectul interviului trebuie protejat de la început până la sfârşit, şi înainte de a porni camera până după oprirea ei."

Sunt satisfăcută pe deplin. Total. Complet.