Socialising

Marți ne trezim devreme. Avem întâlnire la Centrul Social pentru Ajutorarea Familiei și a Tinerilor. Cei care aparent ne-au aranjat șederea aici. Vine și primarul. Înainte să intrăm începe o agitație cu strângerea pașapoartelor. Cred că l-am lăsat la cămin, e grav? Trebuia să ne înregistrăm la poliție și Olea uitase de asta. Mai bine mai târziu decât niciodată. Primesc un bon de înregistrare, care seamănă cu un bon de cumpărături, pașaportul nu știu când îl voi primi.
La întâlnire nimeni nu știe engleză. În fața noastră în semicerc, stau mai multe doamne și un domn, care din cate inteleg e primarul/guvernatorul local și in acelasi timp, un fel de director al centrului. Slab, cenușiu, cu o mustăcioară neagră. Suntem într-o clasă, decorată cu floricele, care-mi dă sentimentul de grădiniță. Olea traduce de zor. O ajută și colegul nostru Marcel, care știe rusa, dar nu prea știe engleză. Ne prezentăm toți. O doamnă vorbăreață și zâmbioare, care e directoarea centrului, ne întreabă ce așteptări avem. Fiecare se referă într-un fel sau altul la Comunitatea Evreiască, pe care așteptăm s-o întâlnim. Nicio reacție. Cumva am sentimentul că nu vorbim cu cine trebuie sau ce trebuie. În momentul în care cineva spune cât de mult și-a dorit să ajungă în Siberia, îmi devine clar că am o intuiție bună. Toată lumea are o reacție puternică, cumva amuzată. „Aici suntem în Estul Îndepărtat, Siberia e mai aproape de România decât de noi.” Asta o să țin minte. Când sunt întrebată cu ce mă ocup și dacă am mai făcut vreodată voluntariat, povestesc încântată de Căminul Moses Rosen. Doamna mă întreabă ce fac mai exact. Îi povestesc despre activitățile noastre, despre spectacole. Îmi spune că e foarte bine că facem așa ceva.
„Noi ne ocupăm în general de persoane alcoolice, fumătoare, consumatoare de narcotice. Există și în România, organizații care se ocupă de așa ceva?” What? Și floricele de pe pereți, machetele cu păpușele făcute din biluțe, sunt făcute de narcomani? Nu mai înțeleg nimic. „E ceva ce vă lipsește?”, întreabă primarul. Internet! Niște farfurii... Întâlnirea s-a încheiat. Mulțumim.

Centrul Social de Voluntariat





Pe drum, o întreb pe Olea dacă nu se învață engleza în scoli. Aflu că e în programă din clasa a doua, dar se predă atât de prost încât nimeni nu știe o boabă. Olea a învățat-o abia în facultate, unde s-a apucat și de germană. Switch to german. Vorbește extraordinar de bine germana. Îmi povestește că în scoala generală și în liceu e imposibil să înveți limbi străine. Toți învață lecții pe de rost și le recită, fără să știe ce spun și așa trec. Probabil și profesorii învață lecțiile pe de rost, fără să știe prea bine ce înseamnă. La facultate abia se schimbă treaba. De 6 ani studiază germana, și chiar vorbește impresionant de bine.
Mergem la Academia de Limbi Străine din Birobidzhan, unde o să ne cunoaștem mentorii. Cu alte cuvinte niște studenții care se vor ocupa de noi, ne vor oferi sprijin. Până acum am stat doar cu Olea, pe care cred că am extenuat-o, 12 oameni. În sălile de curs e o atmosferă de scoală primară. Pe pereți sunt Walt Disney, Mickey Mouse, Snow White.





Într-o sală ne așteaptă mai multe fete și un băiat. Ne punem în cerc și facem un joc, ca să ne învățăm numele. Fac cunoștință cu Katia, Ira, Tania, Dima și din nou Katia. Observ că a apărut în sală încă un băiat, care stă sprijint de-o bancă, cu mâinile în sân și se uită serios la noi. Mă gândesc că așteaptă pe cineva. Continuăm jocul. Terminăm, se discută unde să luăm prânzul. Băiatul sprijinit de bancă, la fel de serios. Se decide să coborâm la cantină. Băiatul vine la mine și-mi spune că e profesor de idiș, că e limbă care se studiază serios la ei și că ar putea să ne prezinte sala lor, dacă vrem. Pare foarte timid. Îi întind mâna. - Monica, - Taras. Nu înțeleg dacă e profesor sau student. Engleza lui e chinuită și bâlbâită. Încerc să-i explic că facem un proiect care se numește Yiddishkeit, că ne interesează tot ce are legătură cu Cultura și Comunitatea Evreiască de aici. Nu-mi dau seama dacă înțelege, dar a înțeles că venim cu el. Chem pe toată lumea înapoi și mergem după el. Îl mai între odată dacă e profesor, zice că da. Ajungem într-o săliță mică. Taras scotocește într-un dulap. Pe-un perete detectez o pictură cu un fidler, pe altul o văd pe Anne Frank, Hitler, cuvântul Jude, harta Isrealului, alfabetul de la alev la tav. Taras ne arată niște cărți despre studii iudaice din Estul Îndepărtat. Ne vorbește despre limba idiș. Ne spune că pentru el e mai interesantă decât ivritul vorbit în Israel. Mă întreabă dacă cunosc dialectul din România. În afară de „schluf, schluf” din povestea doamnei Fonea la Căminul Rosen, n-am auzit idiș pe la noi. Taras spune că mai întâi a învățat germana și apoi idiș. Încerc să-l abordez în germană, dar îmi răspunde în rusă. Îmi face cadou un ziar, un fel de Realitatea Evreiască, varianta Birobidzhan, în rusă. Sper să ajung într-o zi s-o pot citi. Taras ne tot spune că putem găsi o mulțime de informații pe internet, dacă suntem interesați. Îmi vine să-i spun că n-am străbătut 13000 de km, ca să aflu despre cultura idiș de pe internet, dar mi-e clar că ne crede niște turiști, care vizitează facultatea. Încerc din nou cu germana. Îl întreb dacă e în Comunitate. Da. Îi spun că vom avea întâlniri la Comunitate. Eu: „- Probabil o să ne mai vedem pe acolo!”, Taras: „- Da, în viața asta....ar fi posibil...” Mă pufnește râsul. Vorbim limbi străine, total. Îl salut și ies... în viața asta, auzi!